I'd Rather Dance With You

Elementul cheie...

Deseori, contextele sau presupusele relaţii dintre lucruri ne împiedică să vedem lucrurile înseşi. Le cunoştem doar într-o anumită privinţă, doar din punctul de vedere pe care vrem să-l alegem . La fel se întâmplă atunci când nu ştim de unde să luam un chip odată întâlnit pe stradă, chiar dacă suntem convinşi că-l cunoştem. Totuşi, ne lipseşte configuraţia potrivită şi acel element cheie. Tu ce element cheie vrei să alegi? Eu aleg înca o dată zâmbetul..un zâmbet care sa-ţi transmită dorinţa de cunoaştere, de înţelegere şi de dăruire.

Voi ce element cheie alegeţi în relaţiile cu cei dragi? Elementul cheie care poate face legătura între contexte, relaţii, presupuneri astfel încat să putem ajunge la armonie, elementul la care putem apela în orice moment care ni se pare dificil?

Oportunitate sau compromis?

Alegeri, compromisuri, decizii pe care le luăm…Indiferent că sunt raţionale sau impulsive, întotdeauna în spate rămân lucrurile la care renunţăm în favoarea acestora, sau astfel spus costul de oportunitate, care reprezintă cea mai bună şansă sacrificată.. De câteva zile, mă întreb care este costul de oportunitate în cazul unei relaţii? Sau poate că relaţia în sine este un cost de oportunitate pozitiv şi lucrurile la care renunţăm în cazul acesta sunt: singurătatea şi frustrările?

Să spunem că acea relaţie este frumoasă, dar necesită din ce în ce mai multe lucruri la care trebuie să renunţăm. Iniţial se renunţă pentru că părţile nu se cunosc atât de bine, sau pentru a se evita certuri. Dar până unde pot merge aceste compromisuri? Ce se întâmplă cu costul de oportunitate? Ce facem daca acesta începe să însumeze din ce în ce mai multe lucruri care ne caracterizau sau lucruri care ne-ar fi ajutat să ne dezvoltăm în relaţia respectivă? Dacă toate aceste compromisuri reprezintă îngrădiri, iar costul de oportunitate înseamnă libertate, ce înclină balanţa în favoarea compromisurilor, pentru care de multe ori este mai simplu să optăm?

Voi ce credeţi? Există cost de oportunitate în relaţii sau chiar relaţia este un cost de oportunitate care cântăreşte mai mult decât compromisurile pe care suntem nevoiţi să le facem?

Not as we...

Dragoste contra cronometru...

Ce s-ar întâmpla dacă găsirea iubirii ar deveni o formalitate de când a fost inventat un dispozitiv revoluţionar numit Timer, care poate determina cu precizie momentul în care persoana ce îl poartă implantat în încheietura mainii îşi va întâlni sufletul-pereche? Când timpul afişat ajunge la 0 şi persoana respectivă îşi întâlneste alesul, există garanţie că nu este o alegere gresită şi că acea relaţie poate fi exact ceea ce îţi doresti. Totusi…un dispozitiv ne poate învăţa să simţim? Adica ok, a ticăit, ţi-a indicat persoana, dar suntem capabili să învăţăm să o iubim, sau pretindem că o iubim doar pentru că avem garanţie că este persoana pe care o aşteptăm?

Pentru unii timer-ul poate indica o perioada foarte lungă (10-14 ani), pentru persoane mai în vârstă timer-ul pare să nu se fi oprit nici chiar la 50-60 de ani, pentru alţii dragostea adevărată pare să fie doar la câteva luni distanţă. În oricare dintre aceste cazuri, ce aţi face? Aţi aştepta cu nerăbdare acel moment precis sau aţi considera că puteţi descoperi oricand dragostea fără ajutorul acestui dispozitiv?

Autosugestie, exactitate sau doar hazard ? Poate că pentru fiecare dragostea îşi face apariţia la momentul potrivit…şi acel moment nu trebuie cautat, vânat, ci doar savurat cu multă, multă intensitate. Cât despre garanţie…sunt convinsă că o simţim, fără să mai fie nevoie să o cercetăm.

Ideea acestui articol este inspirată din filmul Timer, al cărui trailer îl puteţi viziona aici. Vouă v-ar plăcea să existe un astfel de dispozitiv sau pur şi simplu, aţi avea încredere în ceea ce simtiţi?

Shiny happy people...

Scuza iubirii..

Gânduri alandala, gânduri ce se ştiau ancorate în realitate şi singurul lor efect era zâmbetul pe care-l purtai. Gânduri care te fac să-ţi dai seama că ai atins un grad de maturitate care te face să accepţi şi să ştii să rezolvi lucrurile mult mai uşor. Cam cum sunau aceste gânduri? Le ascultam o dată cu tine si înţelegeam că scuza gesturilor de doi lei nu există, poate doar cheful de a accepta că cel mai adesea oamenii au scăpări. Dacă ne gândim mai bine, nici scuza iubirii nu există, ci doar faptul că de cele mai multe ori închidem ochii, ca şi când nu observam multe lucruri.

Poate că ceea ce aş fi vrut să-ţi spun era că îmi place senzaţia pe care o am când te scuzi, când te iert, desi amândoi ştim că asta se întâmplă doar pentru ca încă mai am dispoziţia de a te asculta. Ţi-ai pledat cazul şi de aceasta dată, concluzia mea fiind ca orice poate să fie o scuză bună atât timp cât încă suntem dispuşi să credem. Poate că scuzele nu există, ci doar motivaţiile pe care noi le găsim pentru a crede în cuvintele care îmbracă forma unor scuze.

Oh no!

Un weekend frumos!

Jocul cu timpul…

Ai fi vrut să ştii ce urmează să se întâmple, dar trebuia să aştepţi. Era o aşteptare dulce, în care îţi plăcea să-ţi repeţi că merită să fii mai atent la ceea ce ţi se transmite, pentru că în felul acesta poţi să înveţi să surprinzi şi să cunoşti. . Era nevoie să laşi timpul să lucreze, pentru că el devenise partenerul care juca de cealaltă parte a mesei. Timpul are în mană toate cărţile din pachet, tu trebuie doar să inventezi jocurile care te vor face să extragi o parte din cărţile pe care ţi le doresti. Ce carte ai vrea să extragi? Cât de mult eşti dispus să ai răbdare? Care va fi jocul tău de data aceasta?

Ce credeţi? Uneori timpul poate fi mai mult decât un pansament şi poate lăsa la suprafaţă doar gândurile frumoase, iar orice altceva se poate pierde în pachetul de cărţi şi acea carte să nu mai fie extrasă niciodată? Sau jocurile se repetă, peste un timp cartea este din nou extrasă şi singura senzaţie care rămâne este că ne-am întors exact la ceea ce încercam să evităm?

Tra la la....

“Tra la la”...şi “tra la la”! Parcă m-a urmărit acest cuvânt astăzi. Încerc să scriu câte ceva, dar de fiecare dată îmi iese “tra la la” şi apoi un zâmbet. Hmmm...cred că vrea să-mi spună ceva, dar încă nu-mi dau seama ce. Sau poate că azi am fost prea "tra la la". Vouă cum vă sună, ce vă inspiră? Mie cred că libertate şi bucurie pentru lucruri simple, de care uitasem in ultimul timp . Sper să-mi dau seama curând ce este cu acest “tra la la...”! Până atunci, sper să vă molipsească şi pe voi cu multă voie bună.

Smilin'

Corelaţii...

De multe ori afirmăm că dragostea este oarbă. Oare dragostea este indiferentă la defecte şi la slăbiciuni sau sunt doar aparenţe pe care stie să le păstreze? Când devenim nişte actori desăvărsiţi, care ştiu să păstreze aparenţele, încât relaţia respectivă să pară exact ceea ce ne dorim? Cât de mult ne putem încăpăţâna să ne agăţăm de imaginea pe care noi i-o atribuim unei persoane?

Acesta a fost potopul de întrebări desprins dintr-o conversaţie avută de curând cu o persoana care tinde să creadă că dragostea este oarbă. Eu nu cred asta, poate dragostea doar iartă toate acele imperfecţiuni pe care le negăm. În rest, cred că de cele mai multe ori sunt doar aparenţe pe care vrem să le păstrăm. Voi ce credeţi? Dragostea poate fi oarbă, când credem doar ceea ce vrem, sau indiferentă, în sensul de a conştientiza şi accepta imaginea reală a persoanei dragi? Cum se stabilesc corelaţiile: dragoste oarbă-aparenţe, dragoste indiferentă – acceptare sau…?

Run

Săptămană aceasta alerg către multe, multe zâmbete şi către un colţ de umbră. :)

Dorinţă

Si iată-ne în acelaşi loc…Priveam în jur, zâmbeam şi mă gândeam că parcă acum câteva zile ne văzusem prima dată acolo. Liniştea pe care o căutam, senzaţia de deconectare, dorinţa de a uita de timp şi de motive, încă reuşea să păstreze puţin din toate aceste lucruri. Doar noi ne schimbasem, trecusem de la acceptare la negaţie, de la negaţie la renuntare şi într-un final la o dorinţă mai profundă. Un tumult de sentimente regăsite într-o dorinţă ce părea să învingă de fiecare dată orice raţiune, orice motivaţie. Genul de dorinţă pe care nu ştim să o controlăm, care de fiecare dată ne poartă către un moment frumos, care o face doar să persiste mai mult. Mi-ar fi plăcut să te întreb ce crezi că se va întâmpla cu această dorinţă? Oare crezi că într-o zi ea ar putea să ne poarte iar spre renunţare, doar pentru că sentimentele ajung să cântarească mai mult decat ceea ce putem avea cu adevărat? În final, ce se poate întâmpla cu dorinţele care sunt prea puternice?

Sleeping to Dream

Prea târziu

Când simti că timpul propice a trecut, când ţi se refuză ori ţi s-a refuzat vreme îndelungată un lucru, consideri că el vine prea târziu, chiar dacă, de fapt, câştigându-l cu multă trudă, îl primeşti cu bucurie? Până la urmă cum este? Oare prea târziu nu există, ci doar târziu, şi mai bine târziu decât niciodată? Şi cum nicioadată părea mai aproape, oare mai contează momentul în care se întâmplă un lucru pe care l-ai tot sperat? Zâmbetul şi trăirea din acel moment pot învinge reproşul dat de prea târziu?

Smile (11)

“A smile happens in a flash, but its memory can last a lifetime.”

Care este cel mai frumos zâmbet de care vă amintiţi sau la care vă place să vă gândiţi uneori? Este un zâmbet furat, un zâmbet pe care l-aţi dăruit cuiva sau un zâmbet care v-a fost dăruit? Sau...?

Soluţii

De multe ori ne complicăm viaţa, relaţiile! Liniştea ne devine atât de straină şi gândurile sumbre ne sunt la îndemană, mai ales atunci când există motive care ne indispun, dar pe care alegem să nu le exteriorizăm. Treptat, iau naştere din ce în ce mai multe intrigi ţesute în jurul unui punct. Uneori acel punct este real şi are importanţă, alteori nu reprezintă nimic, poate doar o exagerare menită să substituie un sentiment care a încetat să existe.Pentru problemele, gândurile fugare, în care se regăseste şi puţină teamă, cred că există o soluţie simplă: luăm câteva minute de pauză, zâmbim şi ne concentrăm pe ceva frumos. Curând uităm şi liniştea revine.

Când punctul este real şi problema ne macină, ce facem? Personal, consider că orice ar fi, cel mai bine este să acceptăm şi să îmbrăţişăm problemele pe care le avem. Oricât de drăguţi ar fi cei din jurul nostru, oricât de multe portiţe am căuta, doar de noi depinde să le găsim o soluţie.

Este simplu să ne plângem; mereu vom găsi pe cineva dornic să ne asculte şi să ne încurajeze. Dar unde duce asta? Cred că doar ne adâncim în depresia dată de existenţa acelor probleme. Este ca şi când ne condamnăm singuri: "nu pot face ceea ce îmi doresc pentru că am probleme". Urmând acest verdict, de multe ori ajungem să nu ne dăm seama că poate cea mai simplă soluţie este să nu ne mai gândim la ele, să fim indiferenţi, să lăsăm alte lucruri să acţioneze în mod normal.

Cred că pentru orice problemă există rezolvare, depinde doar de noi să fim dispuşi să ne implicăm şi să nu ne lăsăm doborâţi. Este comod să le amânăm sau să le cărăm după noi, dar nu facem decât să ne păcălim. Nu cred că are rost să facem asta, ci trebuie să avem curajul să le înfruntăm şi să păstrăm o atitudine pozitivă!

Voi ce soluţii propuneţi pentru rezolvarea problemelor?

Dreams

http://www.youtube.com/watch?v=Yam5uK6e-bQ&feature=channel

Later Edit: Se pare că Blogspot este iar în vacantă! Nu stiu ce se vede la voi sau dacă se vede ceva. Este una dintre melodiile mele preferate de la Cranberries şi în drum spre casă pot visa că Blogspot îşi va reveni şi veti putea vedea despre ce melodie este vorba.

Certitudini...

Nici o certitudine nu este definitivă…Certitudinea dragostei, certitudinea renunţării, certitudinea uitării. Cele mai frumoase sentimente rămân, e suficient un gest pe care să-l considerăm sincer ca ele să reapară şi sa ne facă să visăm iar. Cele mai aprige certuri dispar, e suficient un moment de linişte în care să ne lăsăm purtati de o dorinţă simplă.

În schimb, certitudinea dragostei e ca o provocare, pentru că trebuie verificată mereu. Uneori e de-ajuns un singur gest pe care să-l interpretam greşit ca o luptă interioară să înceapă. Alteori e de-ajuns un zâmbet că să ne dăm seama că poate am exagerat şi lucrurile revin pe făgăşul normal.

Cum vedeţi certitudinea dragostei? Credeţi că în verificarea ei mai există timp pentru plafonare, pentru momente în care considerăm că poate avem totul si nu există loc pentru mai mult? Până unde merge certitudinea dragostei? În ce condiţii această certitudine poate deveni un rezultat indus de lucrurile pe care ni le dorim?

Feeling Good

Cod galben pentru zâmbete

Seara trecută am avut parte de o vizită ciudată…2 fulgere, Fulgerel şi Fulgerica, foarte simpatice, dar obosite şi mâhnite, pentru că de la o vreme au treabă în fiecare zi şi toată lumea s-a săturat de ploaie. Pentru că simţeau nevoia de o vacanţă, m-au rugat să vă transmit că weekendul acesta se va întâmpla ceva frumos: va fi o altfel de ploaie, o ploaie magică de care lumea nu va mai fi deranjată şi care va aduce zâmbete. Astfel, din aceasta dimineaţă se anunţă cod galben pentru zâmbete. Ploaia nu va mai supăra pe nimeni, Fulgerel si Fulgerica sunt în vacanţă şi noi putem să avem un weekend frumos, plin de zâmbete, indiferent de vreme. Un weekend frumos tuturor!

Indiferenţă

Ea…prefera să păstreze distanţa. I se părea cel mai simplu să dea dovadă de puţină indiferenţă. Se gândea că în felul acesta putea să-l cunoască şi să-şi dea seama de ce anume căuta. Ştia că mai are nevoie de timp şi în felul acesta putea controla lucrurile. Simţea că el o înţelege şi îi plăcea să-l ştie aproape de ea.

El…era mereu răbdător. Încerca să-i fie un prieten bun şi nu înceta sa o surprindă. Nu avea aşteptări, pretenţii, se bucura de toate momentele în care ea putea să uite de indiferenţă şi de orice alt gând. Îi plăcea să creadă că poate curând, această aşteptare se va materializa în ceva frumos.

Treptat…ea a început să-l placă din ce în ce mai mult. Lucrurile s-au schimbat şi au început să petreacă din ce în ce mai mult timp împreună. Totuşi, curând rolurile s-au inversat. Toate sentimentele lui s-au transformat în indiferenţă. A urmat doar tăcere. Gânduri, întrebări, nimic nu parea să mai capete sens. Cuvintele lui se contraziceau cu faptele. De unde aceasta indiferenţă? Oare ea fusese doar un capriciu şi în momentul în care lucrurile au luat o formă, a dispărut şi interesul lui?

Sentimente, indiferenţă..Uneori distanţa dintre ele pare să fie infimă, alteori par chiar să se suprapună. Cum se ajunge la o indiferenţă totală într-o situaţie în care părea că suntem prinsi, implicaţi, interesaţi?

Cranky

Garanţii..

Unele situaţii sunt exact ceea ce par. Fără să existe îndoieli, fără să căutam motive ascunse, fără să simţim nevoia de a le cerceta. Ne bucurăm de ele şi atât. Din când în când, mai tragem linia şi vedem care sunt elementele care s-au acumulat. Ne dăm seama că avem încredere şi nu exista semne de întrebare.

Alte situaţii ne pun la încercare. De multe ori, acestea sunt interpretabile şi alegem să credem ceea ce vrem. Auzim mai mult decat ni s-a spus, căutăm înţelesuri ascunse, creăm scenarii şi în final alegem varianta cea mai convenabilă pentru noi.

În ambele cazuri, până unde poate merge încrederea pe care o acordăm? Avem încredere sau considerăm că avem, dar putem garanta pentru o persoană apropiată? Poate că la un moment dat am făcut-o, am garantat pentru o persoană pe care credeam că o cunoastem şi că nu are cum să ne dezămăgească. Totusi, s-a întâmplat exact contrariul. Cum restabilim încrederea? Ce ne determină să putem garanta pentru cineva? În ce se transformă această garanţie? Într-o încredere oarbă, mult prea subiectivă sau în dorinţa de a considera că o persoană nu ne poate dezamăgi, tocmai pentru că noi am garantat pentru ea?

Ora de poezie...

O zi de vară ce pare mai degrabă o zi de toamnă timpurie. O stare de visare, un zâmbet si gândul la una dintre poeziile mele preferate:

Către Galateea
Nichita Stănescu

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape -
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea...
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

Azi adopt ora de poezie şi mi-ar plăcea să descopăr câteva dintre poeziile voastre preferate.

Un petit peu d'air

Relaţii secrete

Cât de mult putea să mai viseze? O dorinţă ascunsă începea să devină realitate. Iniţial, şi-a dorit să creadă că şi acum va fi doar un entuziasm trecător. Insă, pe măsură ce îl cunoaştea, începea să simtă că atunci când chiar îţi place de cineva, dorinţa şi entuziasmul nu se mai temperează. Din contră, vrei să afli tot mai mult, gândurile şi întrebările referitoare la el încep să se întreacă, dar la un mod frumos, plin de nerăbdare. Toţi îi observau zâmbetul şi ar fi vrut să-i ştie cauza. Ea continua să zâmbească, fără să spună ceva, pentru că aceasta este taina ei şi nu putea fi alterată de păreri sau sugestii. Fiecare conversaţie, zâmbet şi întalnire începeau să se transorme în pasiune ei secretă. Nu o mai interesa altceva, pentru că după mult timp, reuşea din nou să zâmbească din tot suflet. El era cauza, iar ea îşi dorea să păstreze totul doar pentru ea.

Astăzi vă întreb ce părere aveţi despre relaţiile secrete? Secret în sensul în care, între două persoane există o conexiune frumoasă, dar în public păstrează distanţa. Un salut timid, câteva întrebări simple, dar altfel nici nu ai crede că se cunosc. Secret, în sensul în care acesta poate fi încă un ingredient care să aducă ceva pozitiv relaţiei respective. Care ar fi motivele care v-ar îndemna să aveţi o relaţie secretă?

Parcuri de distracţii

La câteva luni, când simt că s-au adunat câţiva norişori negri deasupra mea, pentru a scăpa de ei apelez la una dintre pasiunile mele mai vechi: parcurile de distracţii. Încep cu mountain rousse, spinner şi lista continuă cu orice altceva care pare la fel de tentant. La plecare mă simt mult mai relaxată, calmă şi zâmbetul este la locul lui. De ce eram nervoasă sau stresată? Dupa atât de multă adrenalină, nici nu-mi mai amintesc. Prietenii mei sunt încantanţi că mă simt mult mai bine, dar mă asigură că data viitoare doar vor merge cu mine, dar nu-i mai conving să încerce vreun mountain rousse.


Voi cum scăpaţi de norişorii negri care de multe ori ne fac irascibili?

Better Together

Străini împreună

Ne dorim relaţii în care să existe echilibru, în care să existe siguranţa, în care să găsim linişte, în care să ne simţim în largul nostru. În astfel de relaţii avem încredere să fim noi, ne lăsăm purtaţi de sentimente şi rareori luăm în calcul riscul de a fi dezamăgiţi.

Dar cum rămâne cu relaţiile în care nu suntem pe aceeasi lungime de undă, în care diferenţa dintre gradele de implicare este din ce în ce mai evidentă? O parte mizează totul, este in stare de orice pentru a avea certitudinea acelei relaţii. Cealaltă parte admiră dăruirea şi sârguinţa celuilalt, dar s-ar putea lipsi oricând de ele. Ce echilibru se poate stabili în acest tip de relaţie? Siguranţă nu cred că poate exista, ci mai mult teama că de fiecare dată când celălalt este mai absent ca de obicei, relaţia se va încheia. Dezamăgire…chiar dacă apare şi ea ca să completeze conştientizarea faptului că acea relaţie nu este ce ne dorim, suntem dispuşi să trecem şi peste ea. Mai mult de atat, partea care pare mereu îndrăgostită şi dispusă să facă orice pentru acea relaţie, îşi cere iertare de fiecare dată, chiar şi atunci când nu greşeşte. Caută soluţii, face promisiuni, relaţia se transformă într-un cerc vicios din care nu reuseşte să mai iasă. Partea cealaltă devine din ce în ce mai absentă şi treptat relaţia se transformă în ceva de genul..străini împreună.

Relaţia continuă, sunt păstrate aparenţele, dar tensiunea şi distanţa nu mai pot fi negate. Totuşi, partea mai implicată, încă este dispusă facă orice compromis pentru relaţie. Târziu afirmă că se amăgeşte, dar nu ştie cum să renunţe. Care poate să fie elementul care să declanşeze finalul unei relaţii de acest gen? Cât de mult putem accepta să fim străini împreună?

Imaginaţie...

Pasiune, entuziasm, dorinţă, imaginaţie, un tumult de sentimente care de cele mai multe ori apare în corelaţie cu o persoană faţă de care ne simţim atraşi, o persoană care ştie să ne provoace astfel încât doza noastră de entuziasm să devină mai accentuată. Genul de provocare incitantă, în care imaginaţia încearcă să surprindă prin gesturi care duc la o apropiere mai mare. Imaginaţia învaţă să înţeleagă dorinţele celuilalt, învaţă să îmbrace forma unor lucruri profunde, al lucrurilor care rămân, indiferent de ce se va întâmpla peste un timp. Lucruri frumoase, care mai târziu se transormă în gânduri care readuc un zâmbet.

Imaginaţia sunt eu, imaginaţia ascunde dorinţa, sentiment. Imaginaţia ţine loc de toate cuvintele de care nu am nevoie. Imaginaţia este colacul de salvare în orice moment de plictiseală sau de impas şi învaţă să fie cât mai spontană.

Voi cât de mult vă folosiţi de imaginaţie? Credeţi că dacă facem cât mai des apel la ea, reuşim să păcălim monotonia? Dacă imaginaţia este alimentată de cunoştinţele pe care le acumulăm în timp, putem fi mereu inventivi sau uităm să mai surprindem prin imaginaţie?

Război sau pace?

Situaţii care ne plac, persoane în jurul cărora gravitează o marte parte din lucrurile pe care le facem, plăcere,o stare de comfort. Câteva zile frumoase, apoi câteva în care toate acestea intră în război cu conştientizarea faptului că poate ar fi mai bine să renunţăm. De cele mai multe ori pierdem fiecare bătălie a războiului respectiv şi chiar dacă ne dorim să renunţăm la el, când revin zilele de pace cădem în aceeaşi stare:”este frumos şi merită sa merg mai departe”. Când bătaliile devin mai furtunoase, luăm decizii, afirmăm că vom renunţa, pentru că nimic nu merită să ne consumăm atât de mult. Discuţii prelungite cu prietenii, întrebări, dorinţa de a lua măsuri. Apoi vin alte zile de pace, în care căutam o motivaţie pentru a uita de zilele de război. Totusi, aceste zilele de război îsi pun amprenta tot mai mult, încât treptat, farmecul zilelor de pace nu mai poate contrabalansa efectul lucrurilor care ne deranjează.

Război sau pace? Oare ce înclină balanţa? Dacă suntem conştienţi că nu poate exista pace fără război, cum decidem dacă le putem accepta pe amândouă? Dacă războiul devine din ce în ce mai aprig, cum găsim puterea pentru a pune capăt definitiv, mai ales atunci când credem că cea mai bună soluţie este să renunţăm şi totusi ne complacem în acea situaţie?

Karaoke la birou

În unele zile, nu este suficient că de multe ori dimineaţa cânt prin casă, dar se aud şi tot felul de sunete de la biroul meu. Dacă tot a plouat şi nu am putut juca baschet, le-am propus colegilor să dansăm. Nu au fost prea încântaţi de idee şi când am revenit la birou am ales muzica. Cred că ar trebui să le propun să facem karaoke la birou, aşa nu m-ar mai privi amuzaţi de fiecare dată când nu mă pot abţine să nu cânt. Aşa este şi cu melodia aceasta…noroc că nu sunteţi pe lângă mine să mă auziţi.

Poftă bună

Am primit o leapşă culinară de la Summer, în care trebuie să vorbesc despre mâncăruri şi dulciuri, cărora nu le pot rezista. O să urmez exemplul lui Summer şi vă prezint câteva imagini cu preferinţele mele:

Ciocolată şi orice conţine ciocolată:

Clătite: 

Spaghete:

Salată:

Pizza:

Nectarine:

 
Leapşa merge mai departe la oricine doreşte să o preia.

Joaca de-a detectivul

Scenarii, supoziţii, variante optimiste şi variante pesimiste. De multe ori, în realitatea frumoasă pe care o trăim, apar gânduri fugare, suficient de puternice încât să zdruncine puţin echilibrul pe care credeam că îl stabilisem până în acel moment. Alteori sunt gesturi sau întrebări care ni se par suspecte. Părăsim puţin acea realitate şi ne transformăm în mici detectivi. Primul gând este: “mi s-a părut, nu am de ce să îmi fac griji”. Dar ce facem atunci când intuiţia ne spune că este mai mult decât vrem noi să credem, că este cazul să punem nişte întrebări?

Revenim la muncă de cercetare şi încercăm să punem frânturile pe care le avem, cap la cap. Ajungem la o concluzie, pe care de cele mai multe ori avem curaj să o spunem. Înfruntăm cealaltă persoană şi încă aşteptăm explicaţia care credem că ni se cuvine. O explicaţie fâstâcită, ce intră şi ea în conflict cu datele iniţiale ale problemei. Suntem mai nedumeriţi şi concluzia care este la îndemână îmbracă forma unei afirmaţii de genul: “nu vreau să mai ştiu nimic”.

Gândul acela, problema care rămâne nelamurită chiar ajunge să ne dea pace? Sau ne transformăm în nişte detectivi care preferă să-şi facă treaba doar pe jumătate? Poate că joaca de-a detectivul este amuzantă, deconectantă, ne face să nu exagerăm lucrurile atat de mult. Dar cum rămâne cu intuiţia? Ea persistă, îti spune să nu laşi lucrurile nelămurite. O putem ignora? Putem să acceptăm un bagaj format din lucruri nelămurite, îndoieli care mai apar uneori în peisaj? Avem încredere în intuiţia noastră sau într-o explicaţie care pare destul de departe de adevăr?