Străini împreună

Ne dorim relaţii în care să existe echilibru, în care să existe siguranţa, în care să găsim linişte, în care să ne simţim în largul nostru. În astfel de relaţii avem încredere să fim noi, ne lăsăm purtaţi de sentimente şi rareori luăm în calcul riscul de a fi dezamăgiţi.

Dar cum rămâne cu relaţiile în care nu suntem pe aceeasi lungime de undă, în care diferenţa dintre gradele de implicare este din ce în ce mai evidentă? O parte mizează totul, este in stare de orice pentru a avea certitudinea acelei relaţii. Cealaltă parte admiră dăruirea şi sârguinţa celuilalt, dar s-ar putea lipsi oricând de ele. Ce echilibru se poate stabili în acest tip de relaţie? Siguranţă nu cred că poate exista, ci mai mult teama că de fiecare dată când celălalt este mai absent ca de obicei, relaţia se va încheia. Dezamăgire…chiar dacă apare şi ea ca să completeze conştientizarea faptului că acea relaţie nu este ce ne dorim, suntem dispuşi să trecem şi peste ea. Mai mult de atat, partea care pare mereu îndrăgostită şi dispusă să facă orice pentru acea relaţie, îşi cere iertare de fiecare dată, chiar şi atunci când nu greşeşte. Caută soluţii, face promisiuni, relaţia se transformă într-un cerc vicios din care nu reuseşte să mai iasă. Partea cealaltă devine din ce în ce mai absentă şi treptat relaţia se transformă în ceva de genul..străini împreună.

Relaţia continuă, sunt păstrate aparenţele, dar tensiunea şi distanţa nu mai pot fi negate. Totuşi, partea mai implicată, încă este dispusă facă orice compromis pentru relaţie. Târziu afirmă că se amăgeşte, dar nu ştie cum să renunţe. Care poate să fie elementul care să declanşeze finalul unei relaţii de acest gen? Cât de mult putem accepta să fim străini împreună?