Gesturi extreme

De multe ori ne întrebăm care este cea mai bună soluţie pentru a ieşi dintr-o situaţie? Ne gândim că am încercat să explicăm politicos că nu este cazul să se insiste, dar intr-un fel informaţia nu este clar percepută. Recurgem la tactici mai diplomate, cum ar fi sa ne prefacem ca tolerăm situatia şi începem să cerem lucruri care ştim că sunt puţin imposibile.

Hmmm..Si totusi ce mai rămane? Un gest extrem? Oare senzaţia dată de acest gest care nu ne caracterizează poate fi inferioară sentimentului de linişte pe care-l descoperim apoi? Sau ne va părea rău şi vom arăta acest lucru faţă de persoana care a fost ţinta gestului extrem şi vom reveni la situaţia iniţială, în care ne dorim doar să rupem legătura într-un mod de bun-simţ?

Armistiţiul dragostei

Pur şi simplu ne îndrăgostim. Poate că uneori persoana aceea este aşa cum o credem, poate că uneori este mai mult sau alteori este doar ceea ce vrem noi să fie.

Uneori putem numi atât de multe lucruri care ne plac la cineva, alteori nu mai avem nevoie de cuvinte, de explicaţii, doar ne simţim atraşi, captivaţi.

Uneori dragostea este reciprocă, alteori doar prin tact putem încerca să stabilim o relaţie de prietenie.

Uneori alegem să păstrăm distanţa, alteori să admirăm în tăcere acea persoană, dar să-i fim aproape.

Citeam de curând un articiol care m-a facut să mă gândesc cum trebuie să procedăm dacă suntem îndrăgostiţi de cineva care nu ne împărtăşeşte sentimentele? Sau invers: dacă ştim că cineva ne place, dar noi nu simţim la fel? Oare trebuie cineva învinovaţit dacă dragostea nu este reciprocă? Hmmm…cel care a respins-o, pentru că uite eu am vrut să-ţi dăruiesc totul, tu nu ai vrut? Sau..tu cel care te îndrăgosteşti?

Nu, tu nu eşti vinovat pentru că astfel de lucruri se întâmplă necontrolat şi acesta e o parte din farmecul lor. Dar, la fel de bine nu avem cum să învinovăţim pe cineva care nu ne-a dat nicio speranţă că ar căuta dragostea sau că şi-ar dori ceva. Mai mult noi suntem responsabili de acceptarea pe care ne-o poate dărui celalalt. Dacă ne îndrăgostim de cineva care nu simte acelaşi lucru, doar prin modul nostru de a fi, putem reuşi ca cealaltă persoana să vadă într-un mod frumos sentimenele pe care i le purtăm. Uneori pare mai simplu să victimizăm, să învinovăţim, dar această tactică nu va schimba sentimentele persoanei şi în final tot noi suntem cei care vom pierde şi urma de prietenie care începea să se contureze.

Cred că nimeni nu este vinovat pentru că nu poate exista o relaţie. Mai mult, ceea ce consideri stricat în momentul în care sentimentele nu sunt împărtăşite, poate deveni frumosul altuia şi oricât de dezamăgit eşti atunci, în momentul în care sentimentele vor fi reciproce, vei uita această experienţă şi vei avea încredere să dăruieşti şi să-ţi deschizi inima.

Voi ce credeţi despre dragostea neîmpărtăşită? Este vina cuiva pentru că pur şi simplu nu există acel ceva? Se poate ajunge la un armistiţiu, în care sentimentele să nu mai fie exteriorizate şi cei doi să păstreze o legătură frumoasă?

Vânt de toamnă

Un vânt jucăuş de toamnă ajutase zâmbetul să ajungă acasă…Ea îi simţise lipsa, dar încercase în tot acel timp să cântărească lucrurile, să-şi dea seama de ceea ce îşi doreşte…El încerca să o înteleagă, să o citească, să-şi dea seama de ce anume are nevoie.. Se gândea că ingredientele trebuie să fie mereu aceleaşi, dar de fiecare dată în cantităţi diferite. Doar aşa poate să păstreze dorinţa. Farmecul poate să dispară atât de usor, dar dacă reinventăm reţeta de fiecare dată, mereu va exista sentimentul că lucrurile pot fi mai frumoase, mai profunde…Noi înclinăm balanţa, noi alegem ingredientul predominant de fiecare dată.

El îşi dorea să înveţe să-i citească zâmbetul. Astfel, va ştii când îi este dor de ciocolată sau când îşi doreşte mai mult caramel. Zâmbetul se va combina cu ciocolată, imaginaţia va alege caramelul pentru că îi inspira dorinţa, buzele vor alege o cremă delicioasă al cărei gust să persiste…Ciocolata avea gust de sinceritate, siropul de înţelegere…

Ea îşi regăsise zâmbetul..Vântul jucăuş aduse şi o îmbrăţişare caldă, care o făcuse să înţeleagă că surâsul din ultimele luni era doar efectul lui. Acum nu mai conta că a fost dezorientată, conta doar că va avea timp suficient să-şi înţeleagă sentimentele şi să le exteriorizeze. Îmbrătişarea devenea din ce în ce mai strânsă, iar ei îi place tot mai mult să fie acolo…Doar vântul jucăuş de toamnă îi mai privea, răspândind un parfum dulce pe care amandoi îl simţeau la fel…

Cât de mult suntem dispuşi să reînventăm reţeta? Credeţi că este posibil că în fiecare zi să învăţăm să iubim mai mult, mai frumos? Recunosc..astăzi sunt cam visătoare, dar cred că tot vântul jucăuş de toamnă este responsabil..

Dance me to the end of love

Dansam pe franghie şi era înnebunitor de plăcut. Ne asumam riscuri, zâmbeam din tot sufletul, căutasem dragostea şi o găsisem. Nu există nicio îndoială, fiecare zi petrecută împreună putea sa fie doar mai frumoasă. Euforia ţinea loc de orice răspuns pentru întrebările care nu mai aveau timp să apară. Dansul continua, franghie părea să susţină bagajul de amintiri plăcute pe care îl acumulam in timp.

Astăzi mă întrebam ce facem după ce am găsit dragostea? Dăcă suntem puţin realişti ştim că nu poate dăinui. In timp franghia tinde să facă noduleţe precum monotonia, dispariţia entuziasmului, a euforiei. Atunci începem să ne repetăm că vrem să fie iar ca la început, când nimic nu intervenea în dans. Ne agăţăm de această idee, dar nu ne analizăm sentimentele din acel moment. Personal, cred ca acel sentiment este unic, nu poate fi regăsit pe parcursul relatiei. Dar cred că dacă ne-am analiza măcar din când în când sentimentele şi am fi în primul rând sinceri cu noi, relatia ar avea mai multe şanse să revină la dans. Orice ar fi, trebuie spus, discutat şi în funcţie de receptivitatea celuilalt putem ajunge să ne reîndrăgostim de acea persoană şi acesta ar fi prilejul pentru multe alte momente frumoase.

Vi s-a întâmplat pănă acum să vă reîndrăgostiţi de aceeaşi persoană?

Dorinţe atemporale

Dorinţele nu pot fi nici provocate, nici înăbuşite după cum am vrea. Ele pornesc din adâncurile cele mai ascunse ale fiinţei noastre, fie că sunt bune sau rele. Se nasc fără să ne dăm seama, doar ne trezim cu ele şi atunci le acceptăm, gândindu-ne că ne reprezintă, că îmbracă atât de bine forma sentimentelor noastre.. Uneori se ascund, alteori se îndeplinesc. Poate că o dorinţă adevărată, nu dispare niciodată, doar ne lasă senzaţia că am trecut peste acel lucru pe care ni-l doream atât de mult. Doar că în timpul care trece fără ca acea dorinţă să se mai facă simţită, noi ne schimbăm, învaţăm lucruri noi, ne fixăm alte ţeluri. Oare când dorinţa reapare ne întrebăm dacă ni se mai potriveşte? Sau încă ne place să ne agăţam de acea senzaţie din trecut şi nu reusim să ne dăm seama că dacă acum acel lucru s-ar putea împlini, nu am mai avea nicio satisfactie? Hmmm… dorinţele pot fi atemporale, pot să reziste schimbărilor prin care trecem, pot sa ni se potrivească în orice moment?

Dorinţă

Si iată-ne în acelaşi loc…Priveam în jur, zâmbeam şi mă gândeam că parcă acum câteva zile ne văzusem prima dată acolo. Liniştea pe care o căutam, senzaţia de deconectare, dorinţa de a uita de timp şi de motive, încă reuşea să păstreze puţin din toate aceste lucruri. Doar noi ne schimbasem, trecusem de la acceptare la negaţie, de la negaţie la renuntare şi într-un final la o dorinţă mai profundă. Un tumult de sentimente regăsite într-o dorinţă ce părea să învingă de fiecare dată orice raţiune, orice motivaţie. Genul de dorinţă pe care nu ştim să o controlăm, care de fiecare dată ne poartă către un moment frumos, care o face doar să persiste mai mult. Mi-ar fi plăcut să te întreb ce crezi că se va întâmpla cu această dorinţă? Oare crezi că într-o zi ea ar putea să ne poarte iar spre renunţare, doar pentru că sentimentele ajung să cântarească mai mult decat ceea ce putem avea cu adevărat? În final, ce se poate întâmpla cu dorinţele care sunt prea puternice?

Dragă fantomă...

În ultimele zile am descoperit că îmi plac fantomele, ele fiind persoane cu care am încetat să vorbesc de ceva vreme. Mi se pare amuzant, cred ca au o calitate aparte: când simt că poate eşti bine se gândesc să te bântuie puţin. Mai în glumă, mai în serios, încă se cred irezistibile. Pentru ele nu contează ce s-a întâmplat, contează doar că poate mai există ceva şi dacă reapar au impresia că lucrurile se pot relua uşor.

Dragă fantomă, lasă-mă sa te anunţ că te înşeli. Oamenii merg mai departe, se maturizează, învaţă să zâmbească şi mai ales să se concentreze asupra altor lucruri. Ai toata libertatea să încerci, dar nu interpreta că refuzul constă în niste sentimente negative, ci în faptul că uneori este prea târziu să vezi anumite lucruri. Te rog, maturizează-te şi nu mai bântui , pentru că în timp sentimentele trec, noi ne schimbam şi poate că ceea ce mai speri să regăseşti este doar o iluzie.