Şah mat

Ironie subtilă, siguranţă aparentă, senzaţia că lucrurile au fost pecetluite, dar de fapt nu s-a întâmplat nimic. Un amalgam de trăiri, întrebări tăcute, zâmbete regăsite în dorinţa de a respecta fiecare lucru pe care mi l-am propus. Acum totul are legatură doar cu mine. Poate că încă nu ţi-ai dat seama, dar după mult timp, chiar şi jocul de şah a devenit atipic. Poziţiile s-au schimbat de prea multe ori, dar nu şi tactica. Tu crezi că încă muţi pentru amândoi, eu stiu că indiferent de mutarea ta, pentru mine jocul deja s-a terminat. În sfârşit e simplu să domini jocul, pentru că ai devenit singurul jucător.

Cu zâmbetul pe buze, pot să mă bucur de o zi ce-mi pare atât de simplă şi să-ţi opresc orice mutare. Şah mat, învingătorul îşi savurează victoria în linişte fără să încerce să triumfe şi astfel satisfacţia se transformă în zâmbet, iar zâmbetul în libertate.

Oare pentru a ajunge la acest şah mat putem pretinde uneori că nu există absolut nimic? Dacă ne gândim la situaţii în care simţim nevoia să demonstrăm cum suntem sau ce vrem.. şi pur şi simplu ne purtăm ca şi când am reusit să facem acest lucru şi nu mai avem nicio obligaţie? Oare atunci reuşim să ne detaşăm cu adevărăt şi să lăsăm orice gând departe? Cum ar fi sa ne trezim într-o zi şi să spunem stop fără să ne oferim nicio explicaţie sau motivaţie? Sau preferăm să ducem mai departe lucrurile, chiar şi cu acele goluri formate din lucrurile care nu ne-au reuşit, dar la care nu încetăm să ne gândim?

Indiferenţă

Ea…prefera să păstreze distanţa. I se părea cel mai simplu să dea dovadă de puţină indiferenţă. Se gândea că în felul acesta putea să-l cunoască şi să-şi dea seama de ce anume căuta. Ştia că mai are nevoie de timp şi în felul acesta putea controla lucrurile. Simţea că el o înţelege şi îi plăcea să-l ştie aproape de ea.

El…era mereu răbdător. Încerca să-i fie un prieten bun şi nu înceta sa o surprindă. Nu avea aşteptări, pretenţii, se bucura de toate momentele în care ea putea să uite de indiferenţă şi de orice alt gând. Îi plăcea să creadă că poate curând, această aşteptare se va materializa în ceva frumos.

Treptat…ea a început să-l placă din ce în ce mai mult. Lucrurile s-au schimbat şi au început să petreacă din ce în ce mai mult timp împreună. Totuşi, curând rolurile s-au inversat. Toate sentimentele lui s-au transformat în indiferenţă. A urmat doar tăcere. Gânduri, întrebări, nimic nu parea să mai capete sens. Cuvintele lui se contraziceau cu faptele. De unde aceasta indiferenţă? Oare ea fusese doar un capriciu şi în momentul în care lucrurile au luat o formă, a dispărut şi interesul lui?

Sentimente, indiferenţă..Uneori distanţa dintre ele pare să fie infimă, alteori par chiar să se suprapună. Cum se ajunge la o indiferenţă totală într-o situaţie în care părea că suntem prinsi, implicaţi, interesaţi?

Joaca de-a detectivul

Scenarii, supoziţii, variante optimiste şi variante pesimiste. De multe ori, în realitatea frumoasă pe care o trăim, apar gânduri fugare, suficient de puternice încât să zdruncine puţin echilibrul pe care credeam că îl stabilisem până în acel moment. Alteori sunt gesturi sau întrebări care ni se par suspecte. Părăsim puţin acea realitate şi ne transformăm în mici detectivi. Primul gând este: “mi s-a părut, nu am de ce să îmi fac griji”. Dar ce facem atunci când intuiţia ne spune că este mai mult decât vrem noi să credem, că este cazul să punem nişte întrebări?

Revenim la muncă de cercetare şi încercăm să punem frânturile pe care le avem, cap la cap. Ajungem la o concluzie, pe care de cele mai multe ori avem curaj să o spunem. Înfruntăm cealaltă persoană şi încă aşteptăm explicaţia care credem că ni se cuvine. O explicaţie fâstâcită, ce intră şi ea în conflict cu datele iniţiale ale problemei. Suntem mai nedumeriţi şi concluzia care este la îndemână îmbracă forma unei afirmaţii de genul: “nu vreau să mai ştiu nimic”.

Gândul acela, problema care rămâne nelamurită chiar ajunge să ne dea pace? Sau ne transformăm în nişte detectivi care preferă să-şi facă treaba doar pe jumătate? Poate că joaca de-a detectivul este amuzantă, deconectantă, ne face să nu exagerăm lucrurile atat de mult. Dar cum rămâne cu intuiţia? Ea persistă, îti spune să nu laşi lucrurile nelămurite. O putem ignora? Putem să acceptăm un bagaj format din lucruri nelămurite, îndoieli care mai apar uneori în peisaj? Avem încredere în intuiţia noastră sau într-o explicaţie care pare destul de departe de adevăr?

Definiţii şi întrebări

Uneori avem senzaţia că o înşiruire de întrebări ne poate ajuta să cunoaştem pe cineva. Cine sunt eu până la urmă? De ce m-ar caracteriza acele răspunsuri care pot fi evazive sau care se pot potrivi doar pentru acea zi, pentru sentimentele şi dorinţele de atunci? Poate că uneori nici eu nu ştiu cine sunt sau poate că alteori constat cu încântare că am mai descoperit ceva despre mine.

Poate că viaţa este precum o carte din care am citit o perioadă. Peste un timp revin asupra acestei carţi, dar nu mai ştiu exact la ce pagină am rămas. Citesc un pasaj la întâmplare, dar nimic nu mi se pare cunoscut.Poate că am greşit cartea sau poate că nu ştiu să o citesc astfel încât să înteleg ceva din acele rânduri. Amintiri care mi se par frumoase, dar în care nu mă regăsesc. Incerc să răsfoiesc cartea invers; poate aşa voi găsi ceva care să-mi pară cunoscut. Nu găsesc, pentru că nu mă pot defini atât de bine. Mai mult de atât, persoanele sunt într-o continuă formare.Schimbările nu pot fi percepute prin întrebări, ci printr-o altfel de cunoaştere. In timp învăţăm multe alte lucruri, concepţiile ni se schimbă, chiar noi suntem surprinşi de unele reacţii pe care le avem. Cu toţii ştim regulile de bază, dar nu ştim unde ne vor duce. Acesta rămâne un mister chiar şi pentru noi.

Love will come through

Din străini devenim prieteni, din prieteni devenim străini. E un cerc, rolurile se pot inversa oricând. Depinde doar de noi, de ceea ce vrem, de ceea ce căutam. Cred că dacă lăsam loc pentru comunicare şi sinceritate, ne păstram mult timp poziţia initială. Aşa nu apar întrebări: "cum", "de ce s-a terminat", "de ce nu am văzut" sau "de ce nu mi-ai spus din timp". Privesc simplu lucrurile: comunicarea echivalează cu cât mai puţine întrebări. Comunic tocmai pentru că ţin la acea prietenie sau comunic tocmai pentru a cunoaste şi a deveni prieteni. Comunic pentru că vreau să transmit ceva, chiar şi lucruri mai puţin plăcute, iar cu timpul devine ceva firesc să pot spune orice.. Comunic pentru că este felul prin care pot să mă implic.

Ziua “Nu ştiu”

Nu ştiu cum se face dar azi am primit o groază de întrebări: despre job, despre master, despre mine, despre şi despre…Şi dupa o seară relaxantă , în care am cântat până tarziu şi ne-am adus aminte de melodiile copilăriei, m-am trezit cu aceeaşi stare. Parcă aş fi vrut doar să ascult muzică şi să zâmbesc în continuare. Iar când a început potopul de întrebări, singurul răspuns care îmi venea în minte era “ nu ştiu”. Refuzul de a mă gândi, refuzul de a da detalii sau de a face planuri. Pur şi simplu nu ştiu şi încă nu vreau să ştiu. Vreau doar ca pentru o zi să-mi iau liber de la orice gânduri şi întrebări. Atât cele pe care mi le pun uneori, cât şi cele care vin de la cei apropiaţi. Ziua “Nu ştiu”, ziua în care s-a dat liber doar la glume, la subiecte interesante şi mai ales la zâmbete.