Vânt de toamnă

Un vânt jucăuş de toamnă ajutase zâmbetul să ajungă acasă…Ea îi simţise lipsa, dar încercase în tot acel timp să cântărească lucrurile, să-şi dea seama de ceea ce îşi doreşte…El încerca să o înteleagă, să o citească, să-şi dea seama de ce anume are nevoie.. Se gândea că ingredientele trebuie să fie mereu aceleaşi, dar de fiecare dată în cantităţi diferite. Doar aşa poate să păstreze dorinţa. Farmecul poate să dispară atât de usor, dar dacă reinventăm reţeta de fiecare dată, mereu va exista sentimentul că lucrurile pot fi mai frumoase, mai profunde…Noi înclinăm balanţa, noi alegem ingredientul predominant de fiecare dată.

El îşi dorea să înveţe să-i citească zâmbetul. Astfel, va ştii când îi este dor de ciocolată sau când îşi doreşte mai mult caramel. Zâmbetul se va combina cu ciocolată, imaginaţia va alege caramelul pentru că îi inspira dorinţa, buzele vor alege o cremă delicioasă al cărei gust să persiste…Ciocolata avea gust de sinceritate, siropul de înţelegere…

Ea îşi regăsise zâmbetul..Vântul jucăuş aduse şi o îmbrăţişare caldă, care o făcuse să înţeleagă că surâsul din ultimele luni era doar efectul lui. Acum nu mai conta că a fost dezorientată, conta doar că va avea timp suficient să-şi înţeleagă sentimentele şi să le exteriorizeze. Îmbrătişarea devenea din ce în ce mai strânsă, iar ei îi place tot mai mult să fie acolo…Doar vântul jucăuş de toamnă îi mai privea, răspândind un parfum dulce pe care amandoi îl simţeau la fel…

Cât de mult suntem dispuşi să reînventăm reţeta? Credeţi că este posibil că în fiecare zi să învăţăm să iubim mai mult, mai frumos? Recunosc..astăzi sunt cam visătoare, dar cred că tot vântul jucăuş de toamnă este responsabil..

Indiferenţă

Ea…prefera să păstreze distanţa. I se părea cel mai simplu să dea dovadă de puţină indiferenţă. Se gândea că în felul acesta putea să-l cunoască şi să-şi dea seama de ce anume căuta. Ştia că mai are nevoie de timp şi în felul acesta putea controla lucrurile. Simţea că el o înţelege şi îi plăcea să-l ştie aproape de ea.

El…era mereu răbdător. Încerca să-i fie un prieten bun şi nu înceta sa o surprindă. Nu avea aşteptări, pretenţii, se bucura de toate momentele în care ea putea să uite de indiferenţă şi de orice alt gând. Îi plăcea să creadă că poate curând, această aşteptare se va materializa în ceva frumos.

Treptat…ea a început să-l placă din ce în ce mai mult. Lucrurile s-au schimbat şi au început să petreacă din ce în ce mai mult timp împreună. Totuşi, curând rolurile s-au inversat. Toate sentimentele lui s-au transformat în indiferenţă. A urmat doar tăcere. Gânduri, întrebări, nimic nu parea să mai capete sens. Cuvintele lui se contraziceau cu faptele. De unde aceasta indiferenţă? Oare ea fusese doar un capriciu şi în momentul în care lucrurile au luat o formă, a dispărut şi interesul lui?

Sentimente, indiferenţă..Uneori distanţa dintre ele pare să fie infimă, alteori par chiar să se suprapună. Cum se ajunge la o indiferenţă totală într-o situaţie în care părea că suntem prinsi, implicaţi, interesaţi?