Limitele prieteniei..

Cred că cel mai firesc lucru pe care îl putem face atunci când ne place de o persoană este să încercăm să fim prieteni cu ea. Fie că ne simţim foarte bine în preajma ei, fie că ne place cum gândeşte, fie că avem multe lucruri în comun sau chiar păreri diferite constructive, treptat ajungem să îndrăgim acea persoană şi să avem încredere în ea.

Iniţial în orice prietenie există multe zâmbete, multe ore petrecute vorbind şi totul pare să meargă de minune. Dar ce facem în relaţiile de prietenie care se stabilesc între un EL şi o Ea? Este indicat să definim încă de la început termenii prieteniei şi să trasăm niste limite? Doar prieteni, prieteni cu posibilitatea de a se transforma în ceva mai mult sau…? Poate că pe moment nu ne gândim, dar întotdeauna există riscul ca din partea unuia să fie puţin mai mult. De aici apar unele aşteptari si uşor, uşor prietenia începe să fie lezată, indiferent de cât de strânsă şi frumoasă era. Persoana ne este simpatică, dar probabil că în termeni nedefiniţi este foarte uşor să interpretăm lucrurile aşa cum vrem şi să sperăm mai mult.

Ce facem când unul dintre prietenii apropiaţi se îndrăgosteşte de noi? Sau ce facem când noi ne îndrăgostim de un prieten bun? Ce alegem: prietenia sau sentimentele şi speranţa de a avea mai mult? Cum reuşim să salvăm prietenia? Dacă suntem puţin atraşi de acea persoană riscăm prietenia şi acordăm o şansă în altă direcţie sau doar încercăm să-l înţelegem pe celălat şi păstrăm limitele prieteniei?

Duplicitate

De fiecare dată jocul de şah se juca în mintea ta şi nu pe masa din faţa ta. Pe măsură ce jocul se complica deveneai din ce în ce mai enigmatic. Îmi plăcea atât de mult să-ţi anticipez mişcările. Nu păreai surprins, îmi lăsai senzaţia că vrei sa te cunosc. De fiecare dată când atingeam un punct sensibil, zâmbeai şi încercai să muti jocul către punctele tale favorabile. Dar, ştiai că nu aş fi vrut să las nimic necunoscut şi că o să încerc să revin.

Nu-mi propuneam să descopar ceva anume, credeam doar că şi acele puncte sunt responsabile pentru efectul pe care îl aveai asupra mea. Târziu, am descoperit puncte duplicitare, puncte ce ar fi atras pe oricine prin frumuseţea lor exterioară. Din păcate, interiorul era gol, putred şi reusea să-ţi ştirbească din imaginea aproape perfectă pe care reuşisei să o creezi în timp. Acum era rândul tău să muti şi singura mutare care ţi s-a părut corectă a fost furia…Furie pentru că fusesei descoperit, cunoscut, răscolit. Indiferent de întelegerea care ţi s-a arătat în acel moment, ai fi vrut să afirmi că duplicitatea este cea mai bună opţiune pentru tine. Nu ai afirmat, ai preferat să rămâi un suflet gol, peticit cu calităţi de împrumut şi imitaţii care nu ţi se potriveau. Poate că ai fi fost mult mai frumos dacă ai fi păstrat unicitatea şi sinceritatea.

Poate că în fiecare există un colt intim, în care păstram secrete şi caracteristici de care nu suntem atât de mândri. Totusi..când lăsăm acest colţ să ne acapareze şi începem să ne ascundem? De ce nu putem renunţa la duplicitate? De ce nu avem încredere că cei din jur pot să ne placă pentru ceea ce suntem cu adevărat şi nu pentru imaginea pe care încercăm să o insinuăm? Oare sinceritatea de a fi noi înşine cu o persoană pe care o apreciem, nu cântăreşte mai mult decât dezamagirea dată de momentul în care măştile cad?

Tăcere...

Intenţii diverse regăsite într-o tăcere aparent egală cu o alta tăcere. Este tăcerea fiecăruia, plină de gânduri, de corectări, retrăiri. Demult, aş fi spus că este o tăcere în care îmi place să mă pierd, pentru că de fiecare dată mă făcea să revin mai puternic…Dar reveneam tot în tăcere, nu aveam nevoie de cuvinte, ci doar de trăire. Atunci, mă gândeam că a convorbi tăcând înseamnă să cuprind mai mult decât poate limbajul să spună. Acum, punctul de sosire pare să fi ramas limbajul, ca şi când doar el mă poate ajuta să mă fac înţeleasă. Şi totuşi…mi-e dor de un moment de tăcere, mi-e dor de priviri ce ştiu sa se înţeleagă şi de cuvinte liniştite. Sentimentul de a-mi dori să-ţi împărtăşesc orice întâmplare s-a pierdut, a rămas doar siguranţa tăcerii fiecăruia….Cum ar fi dacă cel mai bine ne-am înţelege doar în tăcere?

Elementul cheie...

Deseori, contextele sau presupusele relaţii dintre lucruri ne împiedică să vedem lucrurile înseşi. Le cunoştem doar într-o anumită privinţă, doar din punctul de vedere pe care vrem să-l alegem . La fel se întâmplă atunci când nu ştim de unde să luam un chip odată întâlnit pe stradă, chiar dacă suntem convinşi că-l cunoştem. Totuşi, ne lipseşte configuraţia potrivită şi acel element cheie. Tu ce element cheie vrei să alegi? Eu aleg înca o dată zâmbetul..un zâmbet care sa-ţi transmită dorinţa de cunoaştere, de înţelegere şi de dăruire.

Voi ce element cheie alegeţi în relaţiile cu cei dragi? Elementul cheie care poate face legătura între contexte, relaţii, presupuneri astfel încat să putem ajunge la armonie, elementul la care putem apela în orice moment care ni se pare dificil?

Indiferenţă

Ea…prefera să păstreze distanţa. I se părea cel mai simplu să dea dovadă de puţină indiferenţă. Se gândea că în felul acesta putea să-l cunoască şi să-şi dea seama de ce anume căuta. Ştia că mai are nevoie de timp şi în felul acesta putea controla lucrurile. Simţea că el o înţelege şi îi plăcea să-l ştie aproape de ea.

El…era mereu răbdător. Încerca să-i fie un prieten bun şi nu înceta sa o surprindă. Nu avea aşteptări, pretenţii, se bucura de toate momentele în care ea putea să uite de indiferenţă şi de orice alt gând. Îi plăcea să creadă că poate curând, această aşteptare se va materializa în ceva frumos.

Treptat…ea a început să-l placă din ce în ce mai mult. Lucrurile s-au schimbat şi au început să petreacă din ce în ce mai mult timp împreună. Totuşi, curând rolurile s-au inversat. Toate sentimentele lui s-au transformat în indiferenţă. A urmat doar tăcere. Gânduri, întrebări, nimic nu parea să mai capete sens. Cuvintele lui se contraziceau cu faptele. De unde aceasta indiferenţă? Oare ea fusese doar un capriciu şi în momentul în care lucrurile au luat o formă, a dispărut şi interesul lui?

Sentimente, indiferenţă..Uneori distanţa dintre ele pare să fie infimă, alteori par chiar să se suprapună. Cum se ajunge la o indiferenţă totală într-o situaţie în care părea că suntem prinsi, implicaţi, interesaţi?

Negaţii

Nu vreau să te cunosc…Pentru mine cunoaşterea înseamnă ceea ce vreau eu sa văd şi să percep, nu ceea ce vrei tu să-mi arăţi. Îmi place să mă gândesc la tine ca la o persoană care ascunde multe adevăruri frumoase şi, din când în când, îmi place să cred exact ce vreau eu despre tine. De fiecare dată, este fantezia mea şi pentru a o duce pană la capăt am nevoie de acest lucru: să cred că nu-ţi lipseşte nimic din ceea ce caut în acel moment. Nu mă contrazice, nu încerca să-mi arăţi mai mult, nu încerca să clădesti o lume în care m-aş simti captivă. Nu-mi spune cuvinte în care nu vreau să cred, sau cuvinte al căror sens îl pot contrazice atat de uşor. Orice ar fi, nu-mi place să mă cert cu tine, îmi place să mă cert cu mine. Singurele cuvinte pe care le iau ca punct de reper sunt: “iubirea înseamnă înţelegere”. Dacă acesta este sensul iubirii pentru tine, eşti capabil să înţelegi negaţia mea?

Când suntem capabili să facem diferenţa dintre a iubi a persoană pentru ceea ce este şi a iubi o persoană pentru ceea ce ne dorim noi să fie? Cât de mult suntem dispuşi să negăm unele adevăruri care poate ar schimba total cursul unei relaţii, dar mai ales sentimentele pe care mizam până în acel moment?

Relaţii şi comparaţii

Cred ca cel mai adesea conversaţiile pe care le avem cu prietenii sunt despre relaţii, aşteptări, dorinţe, greşeli pe care trebuie să învaţăm să ni le asumăm, sau despre lucruri care ne deranjează dar nu stim cum să le spunem. Cum în ultima vreme sunt împotriva definirii lucrurilor, cu atât mai puţin a sentimentelor, m-am gândit cu ce aş putea compara o relaţie, mai ales una la care ţin.

Ei bine, v-aţi trezit într-o noapte şi aţi simtit nevoia de aer curat? Mie mi se mai întâmplă uneori şi îmi place să deschid fereastra şi să privesc în jur. Intr-una din aceste nopţi, privind la blocurile din faţă, vedeam cum la unele apartamente luminile se stingeau,iar la altele se aprindeau. Atunci m-am gândit că probabil asa este şi în inima noastră: un sentiment apare, altul dispare, le putem varia, dar nu le putem păstra pe toate în acelaşi timp.

Pornind de la lumini, mă gândesc că asa este şi o relaţie: ca o clădire în care păşim împreună. Nu are un numar definit de camere şi fiecare nouă cameră are farmecul ei. Tot ce ştim în momentul în care păşim este ca în primele camere locuiesc: Sinceritatea, Comunicarea, Respectul, Dăruirea, Înţelegerea. De fiecare dată cand ne rătăcim într-una din celălalte camere sau ne simtim sufocaţi de atmosfera de acolo ar trebui să ne întoarcem în primele camere pentru a reveni la sentimente mai bune. Apoi, mai sunt camere care sunt o combinaţie a primelor şi este atât de frumos să le descoperim pentru că sunt trăiri ce în timp ne formează ca şi persoane.

Nu trebuie să facem ceva pentru că ne aşteptam ca şi cealaltă persoană să facă la fel, ci trebuie să facem pentru că aşa simţim. Nu trebuie să comparăm cu experienţe anterioare, trebuie doar să ne concentrăm pe ceea ce este în prezent. Nu trebuie să ne purtam ca şi când am avea 2 ani şi ni se cuvine totul, ci trebuie să avem răbdare şi să încercăm să înţelegem. Chiar dacă nu putem parcurge toate camerele deodată, sau chiar dacă uneori simţim că vrem să părăsim clădirea, cred că aproape orice îşi găseşte rezolvarea dacă ştim să găsim echilibrul între sinceritate,comunicare, respect,dăruire si înţelegere. Poate că în felul acesta ajungem să aprindem luminile împreună şi să ne bucurăm de ceea ce descoperim. Poate că în felul acesta învăţam să evităm multe nimicuri care ar duce doar la nişte camere aparent frumoase, dar lipsite de acel ceva care să ne facă să vrem să descoperim totul.

Voi cu ce aţi compara o relaţie?

Simpatie...

Simpatie...Simpatie pentru initiaţivă, simpatie pentru înţelegere, simpatie pentru curajul de a spune exact ce simţi, fără teama de a fi mustrat sau înteles greşit...Si mai ales, simpatie pentru sinceritate, indiferent cât de brutală poate fi uneori. Simpatie pentru bucuria acestui moment, fără a trasa prea multe planuri. Simpatie pentru bucuria de a zâmbi, de a fi îndrăgostit...Doar simpatie, la asta mă gândesc astăzi. :)

Algoritmul prieteniei

Fie X si Y două puncte într-un spaţiu nedefinit. La un moment t1, punctele se intersectează şi descoperă că se simt bine împreună, că au multe lucruri în comun. Încep să petreacă din ce în ce mai mult timp împreună, totul este frumos, există acea nerabdare de a se vedea, de a sta de vorbă cu orele, etc. La un moment t2, punctul X devine agresiv pentru că nu întelege că Y mai are şi alte ocupaţii, prieteni cu care trebuie să se mai vadă. Asa că devine insistent, găseste motive aparent banale pentru care anumite lucruri nu-i mai convin şi lucrurile încep să dea cu virgulă.

Y incearcă să înţeleagă, să arate ca nimic nu s-a schimbat şi mai ales să-l facă pe X să-şi dea seama că relaţiile de prietenie nu sunt exclusive. Nu e ca şi cum legi o prietenie şi hop-ţop te trezesti sugrumat de aceasta prietenie, fara să mai ai posibilitatea să respiri de unul singur. Apoi urmează replicile de genul: “dar ai uitat de mine”, “nu ne-am mai văzut de Z zile”, “n-ai mai dat niciun semn de viaţă”. Uite aşa, numarul de zecimale de după virgulă începe să tindă spre infinit. Pană la urmă prietenia nu presupune reciprocitate şi mai ales întelegere? Adica, dacă pur şi simplu ai o perioadă mai aglomerată, de ce atâtea întrebări sau reproşuri? Şi mai ales lipsa de încredere? De ce prietenia respectivă tinde să devină o ecuaţie aproape imposibil de rezolvat, tocmai în încercarea de a evita astfel de discuţii?

Apoi intervine o a 3 variabilă: timpul. E o variabilă ajutătoare, care încearcă să găsească soluţia corectă a ecuaţiei. Întăreste legătura stabilită între cele două puncte, dar mai ales le face să înţeleagă că dacă 2 persoane se plac din varii motive, nu este nevoie de demonstraţii permanente.