Viaţă duplicitară

Liniştea interioară revine atunci când hotărăşti să termini cu viaţa duplicitară, când încerci să recuperezi privirea plină de uimire copilărească a celuilalt. Te laşi dusă de val şi îţi dai seama cât de usoară este viaţa atunci când alegi din nou ceea ce ai ales odată, la vremea sa. In fond, poate că aceasta este formula: să te desparţi pentru a te împăca. Acum, că eşti în stare s-o faci totul va fi ca înainte.

De ce uneori este mai comod să revenim la relaţii anterioare, chiar dacă ne dăm seama că putem avea mai mult, putem fi mai îndragostiţi şi că relaţia la care revenim prezintă doar comoditate şi siguranţă pe care nu este nevoie să le întreţinem?

Jocuri complicate

Poate că de fiinţa care ne este cea mai dragă ne temem cel mai mult. Ne temem să nu o dezamăgim, ne temem să încetăm să o surprindem, ne temem să nu alunecăm spre indiferenţă, monotonie, zâmbete cenuşii. Treptat începem să ne simţim mult mai provocaţi, chiar mai mult decât atunci când lucrurile au prins contur. Apoi e suficient un moment de nesiguranţa pentru ca să fim în competiţie cu noi, pentru a încerca să aducem lucrurile spre acel făgaş dulce, în care nu-şi au loc gândurile, grijile, supoziţiile.

Aparent, este destul de simplu şi amuzant să încercăm să reinventăm relaţia. Doar că de multe ori lucrurile simple sunt cele mai complicate şi termenii ecuţiei iniţiale se multiplică. Astfel, pe lângă nesiguranţa îşi face loc şi gelozia, care este doar o formă a imaginaţiei terorizate, imaginaţie care transformă în certitudine cea mai mică bănuială. Apoi jocul devine din ce în ce mai complicat şi cu greu putem fi convinşi că aceste gânduri nu-şi au rostul şi din cei care încercau să reinventeze relaţia devenim cei care trebuie recuceriţi pentru a continua relaţia, cel putin la nivelul iniţial.

Ce părere aveţi despre gelozie? Aţi pierdut o relaţie din cauza geloziei?

Prietenii indispensabile...

Acum timpul se întorsese şi acele puţine clipe petrecute împreună îi reveneau încărcate de dor..Crezuse într-o prietenie indispensabilă. Ar fi vrut să-i cunoască fiecare zâmbet, fiecare trăire, ar fi vrut să se modeleze în funcţie de tot ceea ce şi-ar fi dorit să fie împreună. Era fascinată de faptul că se simţea capabilă de orice lucru frumos. Credea cu tărie în ceea ce simtea şi ştia că nu are nevoie de altceva pentru a reuşi să fie completarea pe care el o dorea.

Primul impas, prima deziluzie, prima rupere..Toate sunt suficiente pentru a realiza că uneori prieteniile indisensabile de care ne agaţăm cu atatâ pasiune, sunt doar rodul acelei părţi din noi care îşi doreşte să iubească, să dăruiasacă, să fie totul. Din păcate totul nu există...Când ieşim din sfera de influenţă a celuilalt, de cele mai multe ori ne dăm seama ca sentimentele noastre se domolesc, încât uneori chiar uităm sa ne mai gândim sau să mai încercăm să surprindem persoana respectivă. Oricât de mult ne implicăm într-o relaţie sau prietenie, de multe ori gradul de independenţă domină gradul de dependenţă faţă de acea persoană. Ne simţim atat de apropiaţi şi de fascinaţi, dar ce ne face să fim siguri că nu putem renunţa?

Astfel..credem în prietenii indispensabile, până la primul moment de evadare. Atunci, imaginile se derulează, zâmbim cu gândul la senzaţiile de atunci, dar ne dăm seama că dependenţele nu-şi au locul. Aşa ca dacă încercăm să uităm ceva sau pe cineva, totul vine de la sine, cum au venit şi sentimentele care ne-au tulburat pentru puţin timp. Ajungem să fim chiar surprinşi când descoperim că lucrurile pe care nu le credeam posibile s-au întâmplat atât de simplu, fără să fie nevoie de ajutorul nostru. Poate doar de cateva linii trasate la început, care apoi se dezvoltă fără prea multe gânduri sau frământări.

Voi ce credeţi? Există prietenii/relaţii/sentimente indispensabile? Cam cât de mult ne implicăm într-o prietenie cu adevărat? De multe ori o facem mai mult pentru noi sau pentru celălalt?

Armistiţiul dragostei

Pur şi simplu ne îndrăgostim. Poate că uneori persoana aceea este aşa cum o credem, poate că uneori este mai mult sau alteori este doar ceea ce vrem noi să fie.

Uneori putem numi atât de multe lucruri care ne plac la cineva, alteori nu mai avem nevoie de cuvinte, de explicaţii, doar ne simţim atraşi, captivaţi.

Uneori dragostea este reciprocă, alteori doar prin tact putem încerca să stabilim o relaţie de prietenie.

Uneori alegem să păstrăm distanţa, alteori să admirăm în tăcere acea persoană, dar să-i fim aproape.

Citeam de curând un articiol care m-a facut să mă gândesc cum trebuie să procedăm dacă suntem îndrăgostiţi de cineva care nu ne împărtăşeşte sentimentele? Sau invers: dacă ştim că cineva ne place, dar noi nu simţim la fel? Oare trebuie cineva învinovaţit dacă dragostea nu este reciprocă? Hmmm…cel care a respins-o, pentru că uite eu am vrut să-ţi dăruiesc totul, tu nu ai vrut? Sau..tu cel care te îndrăgosteşti?

Nu, tu nu eşti vinovat pentru că astfel de lucruri se întâmplă necontrolat şi acesta e o parte din farmecul lor. Dar, la fel de bine nu avem cum să învinovăţim pe cineva care nu ne-a dat nicio speranţă că ar căuta dragostea sau că şi-ar dori ceva. Mai mult noi suntem responsabili de acceptarea pe care ne-o poate dărui celalalt. Dacă ne îndrăgostim de cineva care nu simte acelaşi lucru, doar prin modul nostru de a fi, putem reuşi ca cealaltă persoana să vadă într-un mod frumos sentimenele pe care i le purtăm. Uneori pare mai simplu să victimizăm, să învinovăţim, dar această tactică nu va schimba sentimentele persoanei şi în final tot noi suntem cei care vom pierde şi urma de prietenie care începea să se contureze.

Cred că nimeni nu este vinovat pentru că nu poate exista o relaţie. Mai mult, ceea ce consideri stricat în momentul în care sentimentele nu sunt împărtăşite, poate deveni frumosul altuia şi oricât de dezamăgit eşti atunci, în momentul în care sentimentele vor fi reciproce, vei uita această experienţă şi vei avea încredere să dăruieşti şi să-ţi deschizi inima.

Voi ce credeţi despre dragostea neîmpărtăşită? Este vina cuiva pentru că pur şi simplu nu există acel ceva? Se poate ajunge la un armistiţiu, în care sentimentele să nu mai fie exteriorizate şi cei doi să păstreze o legătură frumoasă?

Dance me to the end of love

Dansam pe franghie şi era înnebunitor de plăcut. Ne asumam riscuri, zâmbeam din tot sufletul, căutasem dragostea şi o găsisem. Nu există nicio îndoială, fiecare zi petrecută împreună putea sa fie doar mai frumoasă. Euforia ţinea loc de orice răspuns pentru întrebările care nu mai aveau timp să apară. Dansul continua, franghie părea să susţină bagajul de amintiri plăcute pe care îl acumulam in timp.

Astăzi mă întrebam ce facem după ce am găsit dragostea? Dăcă suntem puţin realişti ştim că nu poate dăinui. In timp franghia tinde să facă noduleţe precum monotonia, dispariţia entuziasmului, a euforiei. Atunci începem să ne repetăm că vrem să fie iar ca la început, când nimic nu intervenea în dans. Ne agăţăm de această idee, dar nu ne analizăm sentimentele din acel moment. Personal, cred ca acel sentiment este unic, nu poate fi regăsit pe parcursul relatiei. Dar cred că dacă ne-am analiza măcar din când în când sentimentele şi am fi în primul rând sinceri cu noi, relatia ar avea mai multe şanse să revină la dans. Orice ar fi, trebuie spus, discutat şi în funcţie de receptivitatea celuilalt putem ajunge să ne reîndrăgostim de acea persoană şi acesta ar fi prilejul pentru multe alte momente frumoase.

Vi s-a întâmplat pănă acum să vă reîndrăgostiţi de aceeaşi persoană?

Oportunitate sau compromis?

Alegeri, compromisuri, decizii pe care le luăm…Indiferent că sunt raţionale sau impulsive, întotdeauna în spate rămân lucrurile la care renunţăm în favoarea acestora, sau astfel spus costul de oportunitate, care reprezintă cea mai bună şansă sacrificată.. De câteva zile, mă întreb care este costul de oportunitate în cazul unei relaţii? Sau poate că relaţia în sine este un cost de oportunitate pozitiv şi lucrurile la care renunţăm în cazul acesta sunt: singurătatea şi frustrările?

Să spunem că acea relaţie este frumoasă, dar necesită din ce în ce mai multe lucruri la care trebuie să renunţăm. Iniţial se renunţă pentru că părţile nu se cunosc atât de bine, sau pentru a se evita certuri. Dar până unde pot merge aceste compromisuri? Ce se întâmplă cu costul de oportunitate? Ce facem daca acesta începe să însumeze din ce în ce mai multe lucruri care ne caracterizau sau lucruri care ne-ar fi ajutat să ne dezvoltăm în relaţia respectivă? Dacă toate aceste compromisuri reprezintă îngrădiri, iar costul de oportunitate înseamnă libertate, ce înclină balanţa în favoarea compromisurilor, pentru care de multe ori este mai simplu să optăm?

Voi ce credeţi? Există cost de oportunitate în relaţii sau chiar relaţia este un cost de oportunitate care cântăreşte mai mult decât compromisurile pe care suntem nevoiţi să le facem?

Dragoste contra cronometru...

Ce s-ar întâmpla dacă găsirea iubirii ar deveni o formalitate de când a fost inventat un dispozitiv revoluţionar numit Timer, care poate determina cu precizie momentul în care persoana ce îl poartă implantat în încheietura mainii îşi va întâlni sufletul-pereche? Când timpul afişat ajunge la 0 şi persoana respectivă îşi întâlneste alesul, există garanţie că nu este o alegere gresită şi că acea relaţie poate fi exact ceea ce îţi doresti. Totusi…un dispozitiv ne poate învăţa să simţim? Adica ok, a ticăit, ţi-a indicat persoana, dar suntem capabili să învăţăm să o iubim, sau pretindem că o iubim doar pentru că avem garanţie că este persoana pe care o aşteptăm?

Pentru unii timer-ul poate indica o perioada foarte lungă (10-14 ani), pentru persoane mai în vârstă timer-ul pare să nu se fi oprit nici chiar la 50-60 de ani, pentru alţii dragostea adevărată pare să fie doar la câteva luni distanţă. În oricare dintre aceste cazuri, ce aţi face? Aţi aştepta cu nerăbdare acel moment precis sau aţi considera că puteţi descoperi oricand dragostea fără ajutorul acestui dispozitiv?

Autosugestie, exactitate sau doar hazard ? Poate că pentru fiecare dragostea îşi face apariţia la momentul potrivit…şi acel moment nu trebuie cautat, vânat, ci doar savurat cu multă, multă intensitate. Cât despre garanţie…sunt convinsă că o simţim, fără să mai fie nevoie să o cercetăm.

Ideea acestui articol este inspirată din filmul Timer, al cărui trailer îl puteţi viziona aici. Vouă v-ar plăcea să existe un astfel de dispozitiv sau pur şi simplu, aţi avea încredere în ceea ce simtiţi?

Corelaţii...

De multe ori afirmăm că dragostea este oarbă. Oare dragostea este indiferentă la defecte şi la slăbiciuni sau sunt doar aparenţe pe care stie să le păstreze? Când devenim nişte actori desăvărsiţi, care ştiu să păstreze aparenţele, încât relaţia respectivă să pară exact ceea ce ne dorim? Cât de mult ne putem încăpăţâna să ne agăţăm de imaginea pe care noi i-o atribuim unei persoane?

Acesta a fost potopul de întrebări desprins dintr-o conversaţie avută de curând cu o persoana care tinde să creadă că dragostea este oarbă. Eu nu cred asta, poate dragostea doar iartă toate acele imperfecţiuni pe care le negăm. În rest, cred că de cele mai multe ori sunt doar aparenţe pe care vrem să le păstrăm. Voi ce credeţi? Dragostea poate fi oarbă, când credem doar ceea ce vrem, sau indiferentă, în sensul de a conştientiza şi accepta imaginea reală a persoanei dragi? Cum se stabilesc corelaţiile: dragoste oarbă-aparenţe, dragoste indiferentă – acceptare sau…?

Străini împreună

Ne dorim relaţii în care să existe echilibru, în care să existe siguranţa, în care să găsim linişte, în care să ne simţim în largul nostru. În astfel de relaţii avem încredere să fim noi, ne lăsăm purtaţi de sentimente şi rareori luăm în calcul riscul de a fi dezamăgiţi.

Dar cum rămâne cu relaţiile în care nu suntem pe aceeasi lungime de undă, în care diferenţa dintre gradele de implicare este din ce în ce mai evidentă? O parte mizează totul, este in stare de orice pentru a avea certitudinea acelei relaţii. Cealaltă parte admiră dăruirea şi sârguinţa celuilalt, dar s-ar putea lipsi oricând de ele. Ce echilibru se poate stabili în acest tip de relaţie? Siguranţă nu cred că poate exista, ci mai mult teama că de fiecare dată când celălalt este mai absent ca de obicei, relaţia se va încheia. Dezamăgire…chiar dacă apare şi ea ca să completeze conştientizarea faptului că acea relaţie nu este ce ne dorim, suntem dispuşi să trecem şi peste ea. Mai mult de atat, partea care pare mereu îndrăgostită şi dispusă să facă orice pentru acea relaţie, îşi cere iertare de fiecare dată, chiar şi atunci când nu greşeşte. Caută soluţii, face promisiuni, relaţia se transformă într-un cerc vicios din care nu reuseşte să mai iasă. Partea cealaltă devine din ce în ce mai absentă şi treptat relaţia se transformă în ceva de genul..străini împreună.

Relaţia continuă, sunt păstrate aparenţele, dar tensiunea şi distanţa nu mai pot fi negate. Totuşi, partea mai implicată, încă este dispusă facă orice compromis pentru relaţie. Târziu afirmă că se amăgeşte, dar nu ştie cum să renunţe. Care poate să fie elementul care să declanşeze finalul unei relaţii de acest gen? Cât de mult putem accepta să fim străini împreună?

Negaţii

Nu vreau să te cunosc…Pentru mine cunoaşterea înseamnă ceea ce vreau eu sa văd şi să percep, nu ceea ce vrei tu să-mi arăţi. Îmi place să mă gândesc la tine ca la o persoană care ascunde multe adevăruri frumoase şi, din când în când, îmi place să cred exact ce vreau eu despre tine. De fiecare dată, este fantezia mea şi pentru a o duce pană la capăt am nevoie de acest lucru: să cred că nu-ţi lipseşte nimic din ceea ce caut în acel moment. Nu mă contrazice, nu încerca să-mi arăţi mai mult, nu încerca să clădesti o lume în care m-aş simti captivă. Nu-mi spune cuvinte în care nu vreau să cred, sau cuvinte al căror sens îl pot contrazice atat de uşor. Orice ar fi, nu-mi place să mă cert cu tine, îmi place să mă cert cu mine. Singurele cuvinte pe care le iau ca punct de reper sunt: “iubirea înseamnă înţelegere”. Dacă acesta este sensul iubirii pentru tine, eşti capabil să înţelegi negaţia mea?

Când suntem capabili să facem diferenţa dintre a iubi a persoană pentru ceea ce este şi a iubi o persoană pentru ceea ce ne dorim noi să fie? Cât de mult suntem dispuşi să negăm unele adevăruri care poate ar schimba total cursul unei relaţii, dar mai ales sentimentele pe care mizam până în acel moment?

Ingredient Secret

Incotro se indreapta relatiile, in general? Ajungem sa cunoastem prea bine persoana respectiva, astfel incat lucrurile devin previzibile si ne plictisim mult prea repede? Acordam o sansa acelei persoane pentru a o cunoaste exact cum este? Sau ne grabim sa o catalogam, ca este intr-un fel sau altul, ca mai apoi sa spunem ca nu este ceea ce ne dorim? Sau, mai grav, o inaltam pe un piedestal si spunem ca este exact ceea ce ne dorim, ca mai apoi, cand deschidem bine ochii sa fim dezamagiti?

Plecand de la principiul: “daca ne-am ars cu ciorba fiarta, suflam si in iaurt”, cat de dispusi suntem sa avem incredere, sa acordam o sansa unei relatii? Si asta, nu pentru ca ne-am plictisit, ci pentru ca intr-adevar ne place acea persoana?

Pana la urma care sunt sansele de reusita ale unei relatii? Care este probabilitatea ca acea relatie sa nu se transforme in ceva monoton, sufocant? Care ramane combinatia ideala? Oare depinde doar de noi, de gradul nostru de deschidere si sinceritate, sau relatiile reusite au si un ingredient secret? Ingredientul secret ce le face durabile, frumoase, pline de acel ceva care reflecta chimia ce exista intre acele persoane? Hmmm...care sa fie acest ingredient secret?