Indiferenţă

Toţi putem iubi atunci când ni se răspunde tot cu dragoste. Situaţia opusă ne cere să depunem efort şi ne ambiţionăm să credem că indiferenţa poate fi îmblânzită, poate fi controlată. Uneori pretindem a fi ceea ce credem că şi-ar dori acea persoană, alteori ne oferim cu sinceritate, gândindu-ne că e imposibil să nu existe o calitatea de-a noastră care să nu placă.

Ne pierdem în gesturi rebele, fără să ne dăm seama că de cele mai multe ori lucrurile mărunte, făcute cu sinceritate, au cel mai frumos efect. Poate că atunci când noi înţelegem că indiferenţa este triumfătoare în cele mai multe cazuri, persoana respectivă va simţi lipsa acelor lucruri aparent banale, dar care au adus un zâmbet frumos. Poate că acesta este cel mai natural mod in care lucrurile se pot schimba în favoarea noastră.

Indiferent de ce turnură iau lucrurile, de multe ori nu ne dăm seama că suntem în primul rând indiferenţi fată de noi. De ce spun asta? Pentru că de multe ori uitam să ne mai întrebăm ce am învăţat din acea experienţă şi ce am apreciat cu adevărat la acea persoană, lăsând deoparte satisfacţia pe care am fi simţit-o dacă lucrurile ieşeau aşa cum ne propusesem. Apoi, refuzăm să vedem că cele mai frumoase trăiri le avem fără să fie nevoie de influenţa noastră. Astfel, încă de la început, se dă o întrecere între indiferenţa faţă de noi şi indiferenţa unei persoane, indiferentă care uneori este doar mascată pentru a avea timp să afle ce şi cum despre cealaltă persoană.

Nu mereu ne îndrăgostim nebuneşte şi nu mereu ni se răspunde la fel, dar poate că dacă mai întâi am îmblanzi indiferenţa noastră, startul care părea eşuat, ar putea fi în favoarea noastră.

Corelaţii...

De multe ori afirmăm că dragostea este oarbă. Oare dragostea este indiferentă la defecte şi la slăbiciuni sau sunt doar aparenţe pe care stie să le păstreze? Când devenim nişte actori desăvărsiţi, care ştiu să păstreze aparenţele, încât relaţia respectivă să pară exact ceea ce ne dorim? Cât de mult ne putem încăpăţâna să ne agăţăm de imaginea pe care noi i-o atribuim unei persoane?

Acesta a fost potopul de întrebări desprins dintr-o conversaţie avută de curând cu o persoana care tinde să creadă că dragostea este oarbă. Eu nu cred asta, poate dragostea doar iartă toate acele imperfecţiuni pe care le negăm. În rest, cred că de cele mai multe ori sunt doar aparenţe pe care vrem să le păstrăm. Voi ce credeţi? Dragostea poate fi oarbă, când credem doar ceea ce vrem, sau indiferentă, în sensul de a conştientiza şi accepta imaginea reală a persoanei dragi? Cum se stabilesc corelaţiile: dragoste oarbă-aparenţe, dragoste indiferentă – acceptare sau…?

Soluţii

De multe ori ne complicăm viaţa, relaţiile! Liniştea ne devine atât de straină şi gândurile sumbre ne sunt la îndemană, mai ales atunci când există motive care ne indispun, dar pe care alegem să nu le exteriorizăm. Treptat, iau naştere din ce în ce mai multe intrigi ţesute în jurul unui punct. Uneori acel punct este real şi are importanţă, alteori nu reprezintă nimic, poate doar o exagerare menită să substituie un sentiment care a încetat să existe.Pentru problemele, gândurile fugare, în care se regăseste şi puţină teamă, cred că există o soluţie simplă: luăm câteva minute de pauză, zâmbim şi ne concentrăm pe ceva frumos. Curând uităm şi liniştea revine.

Când punctul este real şi problema ne macină, ce facem? Personal, consider că orice ar fi, cel mai bine este să acceptăm şi să îmbrăţişăm problemele pe care le avem. Oricât de drăguţi ar fi cei din jurul nostru, oricât de multe portiţe am căuta, doar de noi depinde să le găsim o soluţie.

Este simplu să ne plângem; mereu vom găsi pe cineva dornic să ne asculte şi să ne încurajeze. Dar unde duce asta? Cred că doar ne adâncim în depresia dată de existenţa acelor probleme. Este ca şi când ne condamnăm singuri: "nu pot face ceea ce îmi doresc pentru că am probleme". Urmând acest verdict, de multe ori ajungem să nu ne dăm seama că poate cea mai simplă soluţie este să nu ne mai gândim la ele, să fim indiferenţi, să lăsăm alte lucruri să acţioneze în mod normal.

Cred că pentru orice problemă există rezolvare, depinde doar de noi să fim dispuşi să ne implicăm şi să nu ne lăsăm doborâţi. Este comod să le amânăm sau să le cărăm după noi, dar nu facem decât să ne păcălim. Nu cred că are rost să facem asta, ci trebuie să avem curajul să le înfruntăm şi să păstrăm o atitudine pozitivă!

Voi ce soluţii propuneţi pentru rezolvarea problemelor?

Indiferenţă

Ea…prefera să păstreze distanţa. I se părea cel mai simplu să dea dovadă de puţină indiferenţă. Se gândea că în felul acesta putea să-l cunoască şi să-şi dea seama de ce anume căuta. Ştia că mai are nevoie de timp şi în felul acesta putea controla lucrurile. Simţea că el o înţelege şi îi plăcea să-l ştie aproape de ea.

El…era mereu răbdător. Încerca să-i fie un prieten bun şi nu înceta sa o surprindă. Nu avea aşteptări, pretenţii, se bucura de toate momentele în care ea putea să uite de indiferenţă şi de orice alt gând. Îi plăcea să creadă că poate curând, această aşteptare se va materializa în ceva frumos.

Treptat…ea a început să-l placă din ce în ce mai mult. Lucrurile s-au schimbat şi au început să petreacă din ce în ce mai mult timp împreună. Totuşi, curând rolurile s-au inversat. Toate sentimentele lui s-au transformat în indiferenţă. A urmat doar tăcere. Gânduri, întrebări, nimic nu parea să mai capete sens. Cuvintele lui se contraziceau cu faptele. De unde aceasta indiferenţă? Oare ea fusese doar un capriciu şi în momentul în care lucrurile au luat o formă, a dispărut şi interesul lui?

Sentimente, indiferenţă..Uneori distanţa dintre ele pare să fie infimă, alteori par chiar să se suprapună. Cum se ajunge la o indiferenţă totală într-o situaţie în care părea că suntem prinsi, implicaţi, interesaţi?

Un altfel de joc...

Liniste explozivă, sentiment de întregire, de găsire a unui lucru pe care îl căutam, dar pe care nu ştiam să-l identific. Toate…pentru că am facut exact ceea ce îmi propuneam să nu fac: am început un joc cu o slăbiciune care este conştientă de efectul ei. O slăbiciune fascinantă, o slăbiciune care ştie să mă provoace, să mă convingă. Cuvintele noastre se contrazic de fiecare dată, ne asigurăm de toată indiferenta, apoi într-un final urmează o regăsire dulce, pătimaşă, care stârneşte prea multe zâmbete. Jocul se complică, slăbiciunea devine din ce în ce mai insistentă. Eu cedez, fiind dependentă de sentimentul de linişte si de zâmbete. Nu se mai dă nicio luptă interioară, nu mai există gânduri de genul: “ar fi mai bine să nu…”. Cred că singura întrebare care rămane în final este: unde poate să ducă aceast joc, oricât de frumoasă ar fi slăbiciunea?