Tăcere...

Uneori avem nevoie doar de tăcere…Indiferent cât de grele sau de interesante sunt încercările prin care trecem, de multe ori simţim nevoia unui moment de răgaz, în care sa ne ascultăm doar pe noi pentru a ne regăsi..Apoi, urmăm tăcerea, o asociem cu toate acele gânduri care încă ne fac să revenim la lucruri care deja şi-au pierdut farmecul, dar încă îmbracă o formă atrăgătoare…Iar când suntem pe cale sa cedăm pentru a face iar acelaşi lucru, ne amintim că poate tăcerea aceasta care deja nu mai e forţată, ne poate face să ajungem mai uşor la acele lucruri noi pe care ni le dorim..

Poate că uneori tocmai prin aceasta tăcere învăţam să nu ne mai lăsăm influentaţi, dar mai ales în final, dupa ce am acceptat tăcerea, putem să zâmbim liberi de orice alt gând…

Roluri..

Uneori, acceptăm roluri în care nu ne-am fi vazut, roluri despre care afirmăm că nu ne caracterizează. Dar, cântărim factorii interiori și învătăm să ne adaptăm situatiei. Poate că uneori ne simtim chiar mai provocati decât într-un alt rol care ar fi coincis cu ceea ce ne-am dorit.

Treptat se dovedesc roluri în care imaginatia este antrenată de dor, iar impulsurile nu mai pot fi controlate, ci doar exteriorizate. Zâmbetele oferă mai mult farmec fiecărei scenete, întrebările despre ce va urma se contopesc cu dorinta de a avea o interpretare sinceră, al cărui efect să persiste..

Dar ce facem, când aparent rolul se sfârșește? Zâmbim, gândindu-ne că a fost o experientă frumoasa sau încercăm să cream o continuare, care poate va presupune un alt rol pentru care initial nu ne potrivim...Păstrăm gustul acelui moment de glorie sau ne încredem în intuitie, care ne îndeamnă să reluăm pentru că este posibil ca acea continuare să fie și mai frumoasă?

Pană la urmă, cum ieșim din scenă?

Mult prea mult

Cedare...Zâmbete ce se contopesc într-o provocare ce devine din ce în ce mai incitantă. Gânduri libere, dorinta de a crea un moment şi mai frumos. Senzatia devine din ce în ce mai puternică fara a fi descoperită vreo limită. Mult prea mult a devenit expresia lor uzuală, un mult prea mult dupa care tânjesc cu fiecare nou lucru pe care-l descoperă împreună. Poate că va fi un mult prea mult ce va dura mai mult decât şi-au plănuit, poate că va fi un mult prea mult care mereu va aduce încă un zâmbet. Deocamdată, este doar un mult prea mult care face ca fiecare zi să fie mai palpitantă, mai plină de nerăbdare şi mai ales, un mult prea mult care întăreşte gândul că uneori lucrurile pot fi extrem de simple şi frumoase şi nu trebuie să mai cautăm motive pentru care să nu credem sau să le complicăm.

Eu...

Ohh la la, ce de praf în Wonderland! Îi multumesc Iuliei pentru că mi-a dat ocazia să fac putină ordine cu ajutorul unei lepşe:

sunt: încăpăţânată, ambtiţioasă, zăpăcită, împiedicată, ironică, putin rautacioasă cu cei care reuşesc să mă calce pe coadă.

aş vrea: o fabrică de zâmbete

păstrez: de fapt încerc să păstrez puţin optimism în orice situatie

mi-aş fi dorit: ca pentru o zi să fiu invizibilă

nu-mi place: să mă cert cu cineva sau să am senzatia că cineva este supărat pe mine

mă tem: să nu fiu într-o situatie fără sfârşit (cel putin aparent)

aud: doar ceea ce vreau

îmi pare rău: că uneori nu stiu să am răbdare

îmi place: să râd

nu sunt: ceea ce îşi doresc alte persoane să fiu…sunt eu, orice ar fi.

dansez: mai mult topăi decât dansez

cânt: dimineata prin casă şi uneori la birou

niciodată: nu aş spune niciodată

rar: reuşesc să nu spun un lucru pe care mi-am propus să nu-l spun

plâng: când as vrea să fac mai mult şi nu mai pot

sunt confuză: atunci când cuvintele se contrazic cu faptele

am nevoie: întotdeauna de el

ar fi trebuit: ca uneori să nu fi analizat atât de mult lucrurile şi doar să mă fi bucur de ele.

aş putea: să zâmbesc în fiecare zi

Leapşa merge mai departe la oricine doreşte să o preia.

Walking in a Winter Wonderland

Va doresc un Craciun Fericit alaturi de cei dragi si sa aveti parte de multe surprize frumoase si mai ales de multe, multe zambete!

Intre da si nu

Oscilând între DA şi NU, când răspunsul este simplu încă de la bun început.

Ametiti de senzatia că încă ne dorim un lucru într-un moment în care e nevoie doar de încă un zâmbet pentru a ne da seama că am mers demult mai departe.

Suntem convinşi de NU, până când DA începe iar să ne facă cu ochiul şi tindem să devenim putini nostalgici. Poate că ce ramăne e doar întrebarea: oare ne putem transforma cea mai frumoasă slăbiciune în cea mai mare provocare? Să ştii că îti doreşti, dar să accepti faptul că poti realiza mai mult dacă vei reuşi să spui nu.

Si totuşi...

Există mecanisme pe care le ştim cu toţii: de exemplu, atunci când ne pierdem interesul pentru ceva care ne-a atras foarte mult atenţia, acel obiect al interesului nostru apare brusc langă noi, la îndemnă. La fel se întâmplă cu maşinile, cu iubirile sau chiar şi atunci cand îti cauţi o slujbă.

Si totuşi nu poti să nu te bucuri, nu poti să rezisti tentaţiei de a încerca încă o dată. Poate că în final rămane doar gândul ca şi dacă nu va fi o alegere bună, pentru un moment ai zâmbit mai mult ca de obicei..Treptat devii complice într-un joc pe care decisesei să-l eviţi, doar pentru că inţial ţi s-a refuzat sau nu a iesit aşa cum intenţionai..Cum nu poti să te opreşti, zâmbeşti şi îţi spui ca întotdeauna poate fi mai bine.

Energii

Privirile febrile, pielea excitată şi sensibilă, imaginaţia care se întorcea mereu la anumite fraze mângaietoare sau la primele săruturi, fanteziile despre cum la urmatoarea întâlnire vei fi cuprinsă în braţe, mintea mereu concentrată acolo , facând supoziţii, interpretând semnale, înfuriindu-se şi căutând neîncetat scuze pentru proprii paşi făcuţi cu întârziere, zâmbete care descatuşau energii ascunse. Erau energii ce faceau jocul din ce în ce mai palpitant, energii ce îl transformau într-un joc unic, care îţi dădea aceeaşi senzaţie ca atunci când citeşti o carte bună şi nu vrei să se mai termine.

Avalansă de zâmbete

Zâmbete, mai multă responsabilitate, surprize frumoase, senzatia de a fi rămas pe la 20-21 de ani şi de atunci timpul s-a încăpătânat să treacă ca vijelia, dar să lase în urma lui multe momente frumoase. Astăzi se anuntă doar o avalanşă de zâmbete şi sper să ajungă pretutindeni.

A posteriori

A posteriori poate că folosim fiecare nouă iubire ca pe un microscop, o lentilă de mărit care ne arată imperfectiunile pe care le-am trecut cu vederea în relatiile noastre trecute. Departe de a face comparatii între iubiri, facem apel la această lentilă pentru a încerca să mascăm sau să îndreptăm defectele de care noi suntem conştienti, dar care de multe ori pentru persoana iubită se transformă în acele lucruri mărunte care o fac întotdeauna să zâmbească.

A posteriori învătăm să zâmbim mai mult, să avem încredere în noi si chiar să riscăm pentru ca imaginea din spatele lentilei să devină din ce în ce mai clară.

Decizie...

Un zâmbet dăruit pe furiş, un gând ce stăruie, o dilemă fără sfârşit. Poate că este timpul pentru o schimbare, pentru ceva radical, care să îndepărteze monotonia ce s-a aşternut în ultimele săptămani. Sau poate că e nevoie doar de un moment liniştit, departe de tot, un moment în care voi nascoci noi ambiţii şi zambetul va reveni în fortă. Nu ştiu exact, dar poate că uneori e mai bine să ne eliberăm de orice gând şi să nu mai încercăm să controlăm sau sa planificăm orice lucru. Fără planuri, fără raportări, fără definiiţii sau încadrări..doar zâmbet, linişte şi dorinţa de a întâmpina imprevizibilul fără prea multe precauţii. Poate că este nevoie doar de o decizie pe care o tot amânăm şi apoi lucrurile vin de la sine.

Răspunsuri

Răspunsul vine când încetăm cu întrebările, m-am gândit eu ca să mă liniştesc. Vine când întrebarea ne dă pace, când am reuşit să ne detaşăm şi să ne bucurăm de lucruri fără a ne mai simţi deranjaţi de aceea întrebare.

Poate că uneori cu cât insistăm asupra unui lucru, există cu atât mai putine şanse ca acesta să se împlinească. La fel e şi cu întrebările al căror raspuns nu depinde de noi. Cu cât revenim asupra lor, cu atât apar mai multe răspunsuri posibile. Pe când dacă învăţăm să privim situaţia detaşat, apare şi răspunsul şi abia atunci reuşim să înţelegem lucrurile aşa cum trebuie. Şi dacă totuşi nu avem răbdare ca răspunsul să apară, poate că cel mai indicat este să ne oferim unul care să ne ajute să zâmbim şi să depăşim acea situaţie.

Singurătate

De multe ori, o parte din noi spune că cea mai groaznică condamnare este singurătatea. Singurătatea pe care o râvnim în unele momente în care ne simtim captivi în atenţia altor persone, poate deveni atât de păcălitoare şi apăsătoare. Singurătate ce devine cu atât mai groaznică atunci când suntem înconjuraţi de o mulţime de persoane, dar ne simţim mai neînţeleşi ca niciodată şi începem să ne întrebăm cum am ajuns acolo. Poate că am lăsat să treacă pe langă noi atâtea ocazii, poate că ne-am fixat niste standarde mult prea înalte sau poate că pur şi simplu am refuzat să fim atenţi. Poate că trăind cu iluzia a ceea ce am putea avea, am căzut în propria capcană şi am învitat singurătatea să ni se alăture în zbuciumul nostru interior.

De multe ori preferăm să nu recunoaştem această singurătate. Mai mult, din teamă şi din dorinţa de a scapa de ea ne aruncăm în relaţii şi treptat ajungem la singurătate în doi. Totusi, de ce de multe ori nu încercăm să trecem peste această stare şi să ajungem să avem încredere că o putem alunga? Chiar dacă uneori singuratea este inevitabilă, nu înseamnă că trebuie sa renunţăm, că trebuie să o lăsăm să se cuibarească mai mult în sufletele noastre, ci că poate uneori e indicat să o întâmpinăm cu zâmbetul pe buze şi cu gândul că dacă vrem cu adevărat să lăsăm pe cineva să ne cunoască şi să ne înţeleagă, vom reuşi.

Voi de ce vă temeţi cel mai mult?

Bungee jumping (2)

A fost un weekend fulger, dar grozav. Aş putea spune că a fost cel mai tare teambuilding de până acum şi mai ales ca după aceste experienţe, suntem în primul rând prieteni şi apoi colegi.

După un drum lung, care pe alocuri a semănat cu pista de la Monte Carlo şi o vreme capricioasă, când ne-am vazut ajunsi la pensiune, parcă nimic nu mai conta, nici măcar oboseala. În timp ce colegii noştrii din Bulgaria mâncau lunistiţi şi încercau să afle cum a fost drumul, noi eram puşi pe glumiţe şi curând am devenit colţul vesel al mesei.

A fost foarte distractiv când şeful nostru ne-a povestit cum a sărit acum câteva săptămâni şi ne-a spus că brusc, dupa o astfel de experienţă, realizezi că viaţa e mai scurtă şi începi să ai o alta perspectivă asupra lucrurilor. In timp ce îl ascultam povestind, spunând că e ca şi cum pentru puţin timp eşti Superman, mi-am dat seama că nu mai este loc de ezitare şi o să sar, orice ar fi.

Duminică dimineată, înainte să plecăm spre pod, am avut o altă surpriză frumoasă şi am mers la echitaţie. Incă nu îmi dau seama dacă am avut mai multe emoţii când m-am urcat în şa pe Meka şi a început să se plimbe sau când am făcut bungee. Iniţial le-am spus, gata, m-am urcat, mi-aţi facut poza, acum pot să cobor. Chiar dacă iniţial am stat puţin încordată, treptat m-am relaxat şi mi-a plăcut foarte mult plimbarea călare. Noroc că Meka nu era la fel de împiedicat ca mine pentru că nu ştiu ce ar fi ieşit.

Cred că ora de echitaţie a fost o încălzire foarte bună înainte să ajungem la pod. Inainte să ne vină rândul şi să semnăm că sărim de bunăvoie, ne-am tot îmbrăţişat, ne-am luat la revedere în moduri haioase şi eram din ce în ce mai nerăbdătoare. Am spus că vreau să sar a doua. Aş fi vrut să vad pe cineva din grupul nostru sărind în siguranţă şi nu as fi vrut să aud prea multe păreri ca să-mi fie mai teamă. In timp ce mă echipau, colega care trebuia să sară prima şi era deja echipată, s-a răzgândit în ultima clipă. Şi nu prea a mai avut când să-mi fie teamă. Mi-au explicat ce poziţie trebuie să am, cum să mă prind apoi că să mă traga, am glumit cu colegii că mi-am luat marţianul de dimineaţă şi că mi-a părut bine să-i cunosc şi iată-ma peste balustradă.

Pot sa spun că a fost teribil de frumoasă senzaţia pe care am avut-o, Am privit în faţă şi pentru câteva momente am avut sentimentul de libertate deplină. Apoi coarda s-a oprit, a urmat balans de câteva ori şi abia apoi, acolo jos, m-am speriat. Pentru câteva momente nu am îndrăznit să întind mainile sau să mă misc. Abia apoi am luat coarda pe care mi-au trimis-o şi am prins şurubul ca să mă poată trage. Bineînteles că am uitat tot ce trebuia să fac şi să întind mainile că să ştie că totul e ok şi mă pot trage. Mi-au povestit colegii că au văzut ca m-am prins, dar nu ştiau ce să facă, noroc că totusi mi-am amintit şi am întins mainile.

Când am revenit pe pod, toată lumea mă privea zâmbind şi asteptau să-mi afle parerea. A fost teribil de frumos. Este posibil ca după o astfel de experienţă să fi devenit puţin mai zăpăcită şi să-mi fi schimbat perspectiva asupra unor lucruri. Am sărit zâmbind şi am revenit pe pod zâmbind.

Incă mai am puţin din acel zâmbet şi din adrenalina de ieri şi vă trimit puţin din ele. Vă mulţumesc pentru încurajări, a fost o experienţă frumoasă.

Bungee jumping

Dragi cititori si prieteni…

Mi-a făcut multă plăcere să scriu în aceste luni pe blog, să vă citesc şi să schimbăm păreri. Astăzi este o zi dificilă, nu mai am foarte mult timp la dispoziţie. În cateva ore trebuie să-mi termin testamentul şi apoi să mă decid dacă o să sar sau doar o să privesc.

Adrenalina, senzaţie de zbor, eliberare…sper că nu v-am speriat până acum, vorbesc doar despre bungee jumping. Recunosc că printre lucrurile pe care îmi doresc să le încerc se numără şi bungee jumping şi săritul cu paraşuta, în special cel de-al doilea atragându-mă mult mai mult. Dar până voi avea ocazia să sar cu paraşuta, weekendul acesta este timpul pentru bungee jumping.

Până acum sunt 90% hotărată să încerc, ştiind că exista o mică posibilitate ca acolo să îmi fie mai teamă şi să ezit. În orice caz, azi toţi prietenii îmi spun ce vor ca amintire de la mine,mă întreabă la cine o să rămână “copilul” meu, adică laptopul şi fac tot felul de glume hazlii.

Promit că dacă o voi face, o să sar cu zâmbetul pe buze. Pe voi vă atrage idea de a face bungee jumping?

Vă doresc un weekend frumos şi să ne citim cu bine luni dimineaţă.

Indiferenţă

Toţi putem iubi atunci când ni se răspunde tot cu dragoste. Situaţia opusă ne cere să depunem efort şi ne ambiţionăm să credem că indiferenţa poate fi îmblânzită, poate fi controlată. Uneori pretindem a fi ceea ce credem că şi-ar dori acea persoană, alteori ne oferim cu sinceritate, gândindu-ne că e imposibil să nu existe o calitatea de-a noastră care să nu placă.

Ne pierdem în gesturi rebele, fără să ne dăm seama că de cele mai multe ori lucrurile mărunte, făcute cu sinceritate, au cel mai frumos efect. Poate că atunci când noi înţelegem că indiferenţa este triumfătoare în cele mai multe cazuri, persoana respectivă va simţi lipsa acelor lucruri aparent banale, dar care au adus un zâmbet frumos. Poate că acesta este cel mai natural mod in care lucrurile se pot schimba în favoarea noastră.

Indiferent de ce turnură iau lucrurile, de multe ori nu ne dăm seama că suntem în primul rând indiferenţi fată de noi. De ce spun asta? Pentru că de multe ori uitam să ne mai întrebăm ce am învăţat din acea experienţă şi ce am apreciat cu adevărat la acea persoană, lăsând deoparte satisfacţia pe care am fi simţit-o dacă lucrurile ieşeau aşa cum ne propusesem. Apoi, refuzăm să vedem că cele mai frumoase trăiri le avem fără să fie nevoie de influenţa noastră. Astfel, încă de la început, se dă o întrecere între indiferenţa faţă de noi şi indiferenţa unei persoane, indiferentă care uneori este doar mascată pentru a avea timp să afle ce şi cum despre cealaltă persoană.

Nu mereu ne îndrăgostim nebuneşte şi nu mereu ni se răspunde la fel, dar poate că dacă mai întâi am îmblanzi indiferenţa noastră, startul care părea eşuat, ar putea fi în favoarea noastră.

Bună dimineaţa

Aş putea spune că de cele mai multe ori partea preferată a zilei este dimineaţa. Postul de radio preferat, o budincă de ciocolată, cafea cu lapte şi câteva dintre blogurile preferate. Un zâmbet, un gând fugar şi linişte. Chiar dacă astazi în rutina dimineţii s-au strecurat şi câteva strănuturi, rar se întâmplă ca ceva să-mi strice dispoziţia de dimineaţă. Iar uneori, îmi place să cred că este dimineaţă până după-amiaza târziu, iar azi vreau să fie numai dimineaţă.

Cu puţină întârziere, vă spun bună dimineaţa şi că mi-ar plăcea să aflu care este parte voastră preferată a zilei?

Inventivitate...

Astăzi suntem cu toţii inventivi. Dacă aţi scrie o carte, cum s-ar numi şi care ar fi subiectul pricipal?

Astept autografe, zâmbete şi multă inventivitate.

Happiness

Uneori limta dintre fericire şi nefericire este dată de un simplu zâmbet, de receptivitatea cuiva drag, de lucruri care de cele mai multe ori nu trebuie încadrate. Avem impresia că lucrurile trebuie să înceapă exploziv de frumos, dar cine spune că dacă păşim încet lucrurile nu pot ieşi mult mai interesant? Poate că avem nevoie de timp pentru a înţelege, pentru a ne adapta, pentru a cunoaşte, pentru a ne da seama de ceea ce dorim. Poate că drumul invers, de la nefericire la fericire este mai frumos şi senzaţia se păstrează mai mult decât atunci când entuziasmul nostru dispare după scurt timp. Poate că uneori avem nevoie să facem totul fără aşteptări, fără reguli, fără definiţii. Poate că ceea ce mă face astăzi fericită, mâine nu va mai avea efect şi invers.

Pâna la urmă ce este fericirea şi ce este nefericirea? De ce aproape întotdeauna raportăm totul la ele?

Prietenii indispensabile...

Acum timpul se întorsese şi acele puţine clipe petrecute împreună îi reveneau încărcate de dor..Crezuse într-o prietenie indispensabilă. Ar fi vrut să-i cunoască fiecare zâmbet, fiecare trăire, ar fi vrut să se modeleze în funcţie de tot ceea ce şi-ar fi dorit să fie împreună. Era fascinată de faptul că se simţea capabilă de orice lucru frumos. Credea cu tărie în ceea ce simtea şi ştia că nu are nevoie de altceva pentru a reuşi să fie completarea pe care el o dorea.

Primul impas, prima deziluzie, prima rupere..Toate sunt suficiente pentru a realiza că uneori prieteniile indisensabile de care ne agaţăm cu atatâ pasiune, sunt doar rodul acelei părţi din noi care îşi doreşte să iubească, să dăruiasacă, să fie totul. Din păcate totul nu există...Când ieşim din sfera de influenţă a celuilalt, de cele mai multe ori ne dăm seama ca sentimentele noastre se domolesc, încât uneori chiar uităm sa ne mai gândim sau să mai încercăm să surprindem persoana respectivă. Oricât de mult ne implicăm într-o relaţie sau prietenie, de multe ori gradul de independenţă domină gradul de dependenţă faţă de acea persoană. Ne simţim atat de apropiaţi şi de fascinaţi, dar ce ne face să fim siguri că nu putem renunţa?

Astfel..credem în prietenii indispensabile, până la primul moment de evadare. Atunci, imaginile se derulează, zâmbim cu gândul la senzaţiile de atunci, dar ne dăm seama că dependenţele nu-şi au locul. Aşa ca dacă încercăm să uităm ceva sau pe cineva, totul vine de la sine, cum au venit şi sentimentele care ne-au tulburat pentru puţin timp. Ajungem să fim chiar surprinşi când descoperim că lucrurile pe care nu le credeam posibile s-au întâmplat atât de simplu, fără să fie nevoie de ajutorul nostru. Poate doar de cateva linii trasate la început, care apoi se dezvoltă fără prea multe gânduri sau frământări.

Voi ce credeţi? Există prietenii/relaţii/sentimente indispensabile? Cam cât de mult ne implicăm într-o prietenie cu adevărat? De multe ori o facem mai mult pentru noi sau pentru celălalt?