Personalitate

Unii dintre noi am spune că femeile încep să iubească numai atunci când sunt iubite sau măcar cred acest lucru. Despre bărbaţi am spune că îşi dezvăluie sufletul pe zone succesive, precum o femeie îşi dezvăluie corpul. Totuşi, de multe ori observăm ca persoana îndrăgostită îşi pierde personalitatea. Fiecare persoană îndragostită spune că are personalitate, încearcă să îi facă pe alţii să creadă, dar nu-i întotdeauna adevărat.

De multe ori adevărata personalitate abia atunci se conturează, o personalitate care nu mai ţine cont de reguli şi care încearcă să devină ceea ce îşi doreşte persoana iubită. Iar unul dintre lucrurile cele mai importante pe care şi le însuşeşte această personalitate este că dacă iubim cu adevărat, nu trebuie să dăm prea mare importanţă faptelor acelora pe care îi iubim. Avem nevoie de ei, îi admirăm aşa cum sunt, le îndrăgim defectele şi în final, devin singurii care ne ajuta să trăim într-o anumita atmosferă, care ne devine din ce în ce mai dragă. E atmosfera în care noua personalitate învaţă să fie mai maleabilă, mai înţelegătoare şi mai inventivă.

Voi ce credeţi? Există reguli în dragoste? Sau dragostea are propria personalitate, ce nu respectă nicio regulă?

Hachiko- a dog’s story

Hachiko- a dog’s story, este ecranizarea unei poveşti reale petrecută în Japonia în prima parte a secolului XX. Hachi, câinele care şi-a aşteptat stăpânul mort în fiecare seară timp de nouă ani este un exemplu de devotament şi de dragoste pentru japonezi. Mai mult, japonezii au înaltat chiar şi o statuie în cinstea lui Hachiko.


Filmul prezintă povestea adevărată a unui câine Akita Inu, un câine cu totul deosebit care îşi găseşte singur un stăpân într-un mic orăşel american. Cainele este numit Hachiko dupa pandativul pe care îl purta la gât (un simbol care reprezinta cifra 8 in limbajul japonez; 8 – hachiko). Treptat, profesorul Parker (Richard Gere) îl îndrăgeşte pe acesta şi încearcă să îl dreseze.

Pentru că Hachiko nu era o rasă oarecare, profesorul nu va reuşi să-l dreseze, dar spre surprinderea lui câinele începe să-l urmeze în fiecare zi în gară. Surpriza este şi mai mare atunci când, seară de seară Hachiko se întoarce în gară cu câteva minute înainte de sosirea profesorului pentru a-l întâmpina. Într-o zi nefastă, profesorul suferă un atac cerebral şi nu se mai întoarce. Timp de 9 ani Hachiko merge zi de zi la staţia de cale ferată pentru a-şi întâmpina stăpânul, uimindu-i pe localnici prin devotamentul lui şi oferindu-le acestora o lecţie despre iubire şi compasiune. Pe parcursul aşteptării sale, Hachiko a atras atenţia călătorilor, a apărut chiar şi într-un ziar, iar cei de la gară primeau donaţii pentru ca să-i asigure mâncarea zilnică.

Filmul mi-a fost recomandat de mai multe persoane şi cred ca toţi iubitorii de animale vor fi impresionaţi de legătura care se stabileşte între Hachiko şi stăpânul său.

Armistiţiul dragostei

Pur şi simplu ne îndrăgostim. Poate că uneori persoana aceea este aşa cum o credem, poate că uneori este mai mult sau alteori este doar ceea ce vrem noi să fie.

Uneori putem numi atât de multe lucruri care ne plac la cineva, alteori nu mai avem nevoie de cuvinte, de explicaţii, doar ne simţim atraşi, captivaţi.

Uneori dragostea este reciprocă, alteori doar prin tact putem încerca să stabilim o relaţie de prietenie.

Uneori alegem să păstrăm distanţa, alteori să admirăm în tăcere acea persoană, dar să-i fim aproape.

Citeam de curând un articiol care m-a facut să mă gândesc cum trebuie să procedăm dacă suntem îndrăgostiţi de cineva care nu ne împărtăşeşte sentimentele? Sau invers: dacă ştim că cineva ne place, dar noi nu simţim la fel? Oare trebuie cineva învinovaţit dacă dragostea nu este reciprocă? Hmmm…cel care a respins-o, pentru că uite eu am vrut să-ţi dăruiesc totul, tu nu ai vrut? Sau..tu cel care te îndrăgosteşti?

Nu, tu nu eşti vinovat pentru că astfel de lucruri se întâmplă necontrolat şi acesta e o parte din farmecul lor. Dar, la fel de bine nu avem cum să învinovăţim pe cineva care nu ne-a dat nicio speranţă că ar căuta dragostea sau că şi-ar dori ceva. Mai mult noi suntem responsabili de acceptarea pe care ne-o poate dărui celalalt. Dacă ne îndrăgostim de cineva care nu simte acelaşi lucru, doar prin modul nostru de a fi, putem reuşi ca cealaltă persoana să vadă într-un mod frumos sentimenele pe care i le purtăm. Uneori pare mai simplu să victimizăm, să învinovăţim, dar această tactică nu va schimba sentimentele persoanei şi în final tot noi suntem cei care vom pierde şi urma de prietenie care începea să se contureze.

Cred că nimeni nu este vinovat pentru că nu poate exista o relaţie. Mai mult, ceea ce consideri stricat în momentul în care sentimentele nu sunt împărtăşite, poate deveni frumosul altuia şi oricât de dezamăgit eşti atunci, în momentul în care sentimentele vor fi reciproce, vei uita această experienţă şi vei avea încredere să dăruieşti şi să-ţi deschizi inima.

Voi ce credeţi despre dragostea neîmpărtăşită? Este vina cuiva pentru că pur şi simplu nu există acel ceva? Se poate ajunge la un armistiţiu, în care sentimentele să nu mai fie exteriorizate şi cei doi să păstreze o legătură frumoasă?

Suflete..

Suflete ce se cunosc şi se împrietenesc ca să creeze o neînţelegere seducătoare, suflete ce se întâlnesc în momente unice ce nu se povestesc pentru că fiecare dintre ele are o altă poveste a fericirii.

Suflete ce duc o existenţă comună secretă, suflete ce încă visează la magia primului moment, care întotdeauna îşi imprimă stilul asupra a tot ceea ce va urma.

Suflete ce se pierd în întâlniri prea frumoase, în întâlniri banale sau în întâlniri obişnuite, dar care nu uită să zâmbească şi să trăiască fiecare moment cu maximă intensitate.

Suflete ce se dăruiesc încontinuu, suflete ce au învăţat să nu renunţe la existenţă pentru a descoperi siguranţa. Suflete ce au înţeles că dacă siguranţa devine un scop, există riscul ca ele să devină cele care o îndepartează, chiar şi acolo unde simţim că este evidentă.

Suflete ce nu se despart atunci când povestea fericirii începe să devină confuzia memoriei cu uitarea. Chiar şi atunci sufletele nu se rătăcesc, ci rămân împreună sperând că în timp vor trăi un moment perfect care va întări legătura iar şi iar..

Poate că dragostea nu are nevoie de niciun ingredient sau artificiu ca să reziste, ci doar de suflet…

Dragoste sau prietenie...?

Suspans şi nerăbdare, acestea par să fie stările care vor caracteriza această săptămână…Un nou joc care pare să se bucure de toţi factorii necesari unei reuşite…

Care sa fie miza jocului ? Dragostea sau prietenia? Poate exista dragoste fără prietenie sau prietenie fără dragoste? Cât de dependente sunt? Care asigură succesul celeilalte? Care contează mai mult? Si mai ales...care influenţează jocul cel mai mult?

Dance me to the end of love

Dansam pe franghie şi era înnebunitor de plăcut. Ne asumam riscuri, zâmbeam din tot sufletul, căutasem dragostea şi o găsisem. Nu există nicio îndoială, fiecare zi petrecută împreună putea sa fie doar mai frumoasă. Euforia ţinea loc de orice răspuns pentru întrebările care nu mai aveau timp să apară. Dansul continua, franghie părea să susţină bagajul de amintiri plăcute pe care îl acumulam in timp.

Astăzi mă întrebam ce facem după ce am găsit dragostea? Dăcă suntem puţin realişti ştim că nu poate dăinui. In timp franghia tinde să facă noduleţe precum monotonia, dispariţia entuziasmului, a euforiei. Atunci începem să ne repetăm că vrem să fie iar ca la început, când nimic nu intervenea în dans. Ne agăţăm de această idee, dar nu ne analizăm sentimentele din acel moment. Personal, cred ca acel sentiment este unic, nu poate fi regăsit pe parcursul relatiei. Dar cred că dacă ne-am analiza măcar din când în când sentimentele şi am fi în primul rând sinceri cu noi, relatia ar avea mai multe şanse să revină la dans. Orice ar fi, trebuie spus, discutat şi în funcţie de receptivitatea celuilalt putem ajunge să ne reîndrăgostim de acea persoană şi acesta ar fi prilejul pentru multe alte momente frumoase.

Vi s-a întâmplat pănă acum să vă reîndrăgostiţi de aceeaşi persoană?

Dragoste contra cronometru...

Ce s-ar întâmpla dacă găsirea iubirii ar deveni o formalitate de când a fost inventat un dispozitiv revoluţionar numit Timer, care poate determina cu precizie momentul în care persoana ce îl poartă implantat în încheietura mainii îşi va întâlni sufletul-pereche? Când timpul afişat ajunge la 0 şi persoana respectivă îşi întâlneste alesul, există garanţie că nu este o alegere gresită şi că acea relaţie poate fi exact ceea ce îţi doresti. Totusi…un dispozitiv ne poate învăţa să simţim? Adica ok, a ticăit, ţi-a indicat persoana, dar suntem capabili să învăţăm să o iubim, sau pretindem că o iubim doar pentru că avem garanţie că este persoana pe care o aşteptăm?

Pentru unii timer-ul poate indica o perioada foarte lungă (10-14 ani), pentru persoane mai în vârstă timer-ul pare să nu se fi oprit nici chiar la 50-60 de ani, pentru alţii dragostea adevărată pare să fie doar la câteva luni distanţă. În oricare dintre aceste cazuri, ce aţi face? Aţi aştepta cu nerăbdare acel moment precis sau aţi considera că puteţi descoperi oricand dragostea fără ajutorul acestui dispozitiv?

Autosugestie, exactitate sau doar hazard ? Poate că pentru fiecare dragostea îşi face apariţia la momentul potrivit…şi acel moment nu trebuie cautat, vânat, ci doar savurat cu multă, multă intensitate. Cât despre garanţie…sunt convinsă că o simţim, fără să mai fie nevoie să o cercetăm.

Ideea acestui articol este inspirată din filmul Timer, al cărui trailer îl puteţi viziona aici. Vouă v-ar plăcea să existe un astfel de dispozitiv sau pur şi simplu, aţi avea încredere în ceea ce simtiţi?

Corelaţii...

De multe ori afirmăm că dragostea este oarbă. Oare dragostea este indiferentă la defecte şi la slăbiciuni sau sunt doar aparenţe pe care stie să le păstreze? Când devenim nişte actori desăvărsiţi, care ştiu să păstreze aparenţele, încât relaţia respectivă să pară exact ceea ce ne dorim? Cât de mult ne putem încăpăţâna să ne agăţăm de imaginea pe care noi i-o atribuim unei persoane?

Acesta a fost potopul de întrebări desprins dintr-o conversaţie avută de curând cu o persoana care tinde să creadă că dragostea este oarbă. Eu nu cred asta, poate dragostea doar iartă toate acele imperfecţiuni pe care le negăm. În rest, cred că de cele mai multe ori sunt doar aparenţe pe care vrem să le păstrăm. Voi ce credeţi? Dragostea poate fi oarbă, când credem doar ceea ce vrem, sau indiferentă, în sensul de a conştientiza şi accepta imaginea reală a persoanei dragi? Cum se stabilesc corelaţiile: dragoste oarbă-aparenţe, dragoste indiferentă – acceptare sau…?

Certitudini...

Nici o certitudine nu este definitivă…Certitudinea dragostei, certitudinea renunţării, certitudinea uitării. Cele mai frumoase sentimente rămân, e suficient un gest pe care să-l considerăm sincer ca ele să reapară şi sa ne facă să visăm iar. Cele mai aprige certuri dispar, e suficient un moment de linişte în care să ne lăsăm purtati de o dorinţă simplă.

În schimb, certitudinea dragostei e ca o provocare, pentru că trebuie verificată mereu. Uneori e de-ajuns un singur gest pe care să-l interpretam greşit ca o luptă interioară să înceapă. Alteori e de-ajuns un zâmbet că să ne dăm seama că poate am exagerat şi lucrurile revin pe făgăşul normal.

Cum vedeţi certitudinea dragostei? Credeţi că în verificarea ei mai există timp pentru plafonare, pentru momente în care considerăm că poate avem totul si nu există loc pentru mai mult? Până unde merge certitudinea dragostei? În ce condiţii această certitudine poate deveni un rezultat indus de lucrurile pe care ni le dorim?

Dragoste sau obsesie?

Care este limita dintre dragoste şi obsesie? Când încă avem siguranţa că mai suntem capabili să facem diferenţa între ele? La ce se reduce această diferenţă? Dragostea este prietenă cu siguranţă şi cu fluturasii din stomac; obsesia ştie să le imite, dar este prietenă cu obisnuinţa.

Oare nu amândouă ne fac să stăm până târziu în noapte, să avem o mulţime de gânduri, planuri, dorinţe, suspiciuni? Treptat devenim o victimă a propriei imaginaţii, a propriei inimi, avem senzaţia că ne scufundăm în amândouă. Gustul dulce care ne învăluie când ne îndrăgostim dispare…Apoi o cautăm, ramânem fixaţi pe sentimentul acela profund şi cu orice efort încercăm să-l regăsim. În schimb obsesia pare să fie pretutindeni, pare sa fie mai reală. Ea nu dispare într-o clipă, are un gust familiar, ca şi când întotdeauna ne pândeşte şi vrea sa rămână cu orice preţ..

Dragoste sau obsesie? Cum evităm obsesia şi cum păstrăm dragostea?

Un joc...

Un joc în care intenţiile nu sunt definite şi asta îl face mai palpitant. Un joc în care nu există reguli, dar în care jucătorii ştiu că singurul lucru pe care trebuie să se axeze este acela de a surprinde, dar într-un mod sincer. Un joc care în mod inexplicabil ne face mai zâmbitori. Un joc care aduce o pată de culoare în fiecare zi prin simplu fapt că există. Un joc, jocul ce treptat devine mai interesant, fie că este vorba de prietenie, de dragoste sau de acele lucruri de care simţim nevoia uneori. Un joc care îmi place pentru că implică atât amuzament, cât şi responsabilitate. Mai simplu spus: mă joc într-un mod care îmi place pentru a cunoaste ceea ce îmi doresc, iar pe masura ce cunosc mai mult, jocul devine o parte din mine. Iar partea mai frumoasă este că jocul meu poate deveni jocul altcuiva care-l inţelege, iar jocul altcuiva poate deveni jocul meu. Tot ce conteaza în final este că acel joc ne defineşte.

Mult prea mult

Când mult devine mai mult decât atât? Mai mult decât poţi cere, mai mult decât poţi da? Prea multă atenţie? Prea multe pretenţii? Prea multă dragoste? Prea multe informaţii? Prea multă ironie? Prea multă distracţie? Prea mult din tot? Buffff…Când devine totul prea greu de acceptat sau de suportat?