Roluri..

Uneori, acceptăm roluri în care nu ne-am fi vazut, roluri despre care afirmăm că nu ne caracterizează. Dar, cântărim factorii interiori și învătăm să ne adaptăm situatiei. Poate că uneori ne simtim chiar mai provocati decât într-un alt rol care ar fi coincis cu ceea ce ne-am dorit.

Treptat se dovedesc roluri în care imaginatia este antrenată de dor, iar impulsurile nu mai pot fi controlate, ci doar exteriorizate. Zâmbetele oferă mai mult farmec fiecărei scenete, întrebările despre ce va urma se contopesc cu dorinta de a avea o interpretare sinceră, al cărui efect să persiste..

Dar ce facem, când aparent rolul se sfârșește? Zâmbim, gândindu-ne că a fost o experientă frumoasa sau încercăm să cream o continuare, care poate va presupune un alt rol pentru care initial nu ne potrivim...Păstrăm gustul acelui moment de glorie sau ne încredem în intuitie, care ne îndeamnă să reluăm pentru că este posibil ca acea continuare să fie și mai frumoasă?

Pană la urmă, cum ieșim din scenă?

Joaca de-a detectivul

Scenarii, supoziţii, variante optimiste şi variante pesimiste. De multe ori, în realitatea frumoasă pe care o trăim, apar gânduri fugare, suficient de puternice încât să zdruncine puţin echilibrul pe care credeam că îl stabilisem până în acel moment. Alteori sunt gesturi sau întrebări care ni se par suspecte. Părăsim puţin acea realitate şi ne transformăm în mici detectivi. Primul gând este: “mi s-a părut, nu am de ce să îmi fac griji”. Dar ce facem atunci când intuiţia ne spune că este mai mult decât vrem noi să credem, că este cazul să punem nişte întrebări?

Revenim la muncă de cercetare şi încercăm să punem frânturile pe care le avem, cap la cap. Ajungem la o concluzie, pe care de cele mai multe ori avem curaj să o spunem. Înfruntăm cealaltă persoană şi încă aşteptăm explicaţia care credem că ni se cuvine. O explicaţie fâstâcită, ce intră şi ea în conflict cu datele iniţiale ale problemei. Suntem mai nedumeriţi şi concluzia care este la îndemână îmbracă forma unei afirmaţii de genul: “nu vreau să mai ştiu nimic”.

Gândul acela, problema care rămâne nelamurită chiar ajunge să ne dea pace? Sau ne transformăm în nişte detectivi care preferă să-şi facă treaba doar pe jumătate? Poate că joaca de-a detectivul este amuzantă, deconectantă, ne face să nu exagerăm lucrurile atat de mult. Dar cum rămâne cu intuiţia? Ea persistă, îti spune să nu laşi lucrurile nelămurite. O putem ignora? Putem să acceptăm un bagaj format din lucruri nelămurite, îndoieli care mai apar uneori în peisaj? Avem încredere în intuiţia noastră sau într-o explicaţie care pare destul de departe de adevăr?