Dorinţă

Si iată-ne în acelaşi loc…Priveam în jur, zâmbeam şi mă gândeam că parcă acum câteva zile ne văzusem prima dată acolo. Liniştea pe care o căutam, senzaţia de deconectare, dorinţa de a uita de timp şi de motive, încă reuşea să păstreze puţin din toate aceste lucruri. Doar noi ne schimbasem, trecusem de la acceptare la negaţie, de la negaţie la renuntare şi într-un final la o dorinţă mai profundă. Un tumult de sentimente regăsite într-o dorinţă ce părea să învingă de fiecare dată orice raţiune, orice motivaţie. Genul de dorinţă pe care nu ştim să o controlăm, care de fiecare dată ne poartă către un moment frumos, care o face doar să persiste mai mult. Mi-ar fi plăcut să te întreb ce crezi că se va întâmpla cu această dorinţă? Oare crezi că într-o zi ea ar putea să ne poarte iar spre renunţare, doar pentru că sentimentele ajung să cântarească mai mult decat ceea ce putem avea cu adevărat? În final, ce se poate întâmpla cu dorinţele care sunt prea puternice?

Străini împreună

Ne dorim relaţii în care să existe echilibru, în care să existe siguranţa, în care să găsim linişte, în care să ne simţim în largul nostru. În astfel de relaţii avem încredere să fim noi, ne lăsăm purtaţi de sentimente şi rareori luăm în calcul riscul de a fi dezamăgiţi.

Dar cum rămâne cu relaţiile în care nu suntem pe aceeasi lungime de undă, în care diferenţa dintre gradele de implicare este din ce în ce mai evidentă? O parte mizează totul, este in stare de orice pentru a avea certitudinea acelei relaţii. Cealaltă parte admiră dăruirea şi sârguinţa celuilalt, dar s-ar putea lipsi oricând de ele. Ce echilibru se poate stabili în acest tip de relaţie? Siguranţă nu cred că poate exista, ci mai mult teama că de fiecare dată când celălalt este mai absent ca de obicei, relaţia se va încheia. Dezamăgire…chiar dacă apare şi ea ca să completeze conştientizarea faptului că acea relaţie nu este ce ne dorim, suntem dispuşi să trecem şi peste ea. Mai mult de atat, partea care pare mereu îndrăgostită şi dispusă să facă orice pentru acea relaţie, îşi cere iertare de fiecare dată, chiar şi atunci când nu greşeşte. Caută soluţii, face promisiuni, relaţia se transformă într-un cerc vicios din care nu reuseşte să mai iasă. Partea cealaltă devine din ce în ce mai absentă şi treptat relaţia se transformă în ceva de genul..străini împreună.

Relaţia continuă, sunt păstrate aparenţele, dar tensiunea şi distanţa nu mai pot fi negate. Totuşi, partea mai implicată, încă este dispusă facă orice compromis pentru relaţie. Târziu afirmă că se amăgeşte, dar nu ştie cum să renunţe. Care poate să fie elementul care să declanşeze finalul unei relaţii de acest gen? Cât de mult putem accepta să fim străini împreună?

Dilemă

La o discuţie între fete, s-a pus problema întalnirilor care nu au finalitatea dorită. Adică, se iau 2 personaje, acestea se întalnesc de mai multe ori, se simt bine împreună, au mai multe lucruri în comun, dar de fiecare dată lucrurile ajung într-un punct mort. Nu ştii dacă o sa mai existe o altă întalnire sau dacă persoana respectivă are vreo intenţie. De cele mai multe ori, cea mai potrivită întrebare pare a fi: “ce vrei de la mine”. Dar eziţi să o pui, poate pentru a nu-l speria pe celălalt sau pentru a nu-i da impresia că ai interpretat greşit. Ce rămane de facut? Mai multa răbdare? Mai multă iniţiativă din partea celui care ar vrea ca lucrurile să urmeze un anumit curs? Sau pur si simplu…abandon?