Tăcere...

Uneori avem nevoie doar de tăcere…Indiferent cât de grele sau de interesante sunt încercările prin care trecem, de multe ori simţim nevoia unui moment de răgaz, în care sa ne ascultăm doar pe noi pentru a ne regăsi..Apoi, urmăm tăcerea, o asociem cu toate acele gânduri care încă ne fac să revenim la lucruri care deja şi-au pierdut farmecul, dar încă îmbracă o formă atrăgătoare…Iar când suntem pe cale sa cedăm pentru a face iar acelaşi lucru, ne amintim că poate tăcerea aceasta care deja nu mai e forţată, ne poate face să ajungem mai uşor la acele lucruri noi pe care ni le dorim..

Poate că uneori tocmai prin aceasta tăcere învăţam să nu ne mai lăsăm influentaţi, dar mai ales în final, dupa ce am acceptat tăcerea, putem să zâmbim liberi de orice alt gând…

Mult prea mult

Cedare...Zâmbete ce se contopesc într-o provocare ce devine din ce în ce mai incitantă. Gânduri libere, dorinta de a crea un moment şi mai frumos. Senzatia devine din ce în ce mai puternică fara a fi descoperită vreo limită. Mult prea mult a devenit expresia lor uzuală, un mult prea mult dupa care tânjesc cu fiecare nou lucru pe care-l descoperă împreună. Poate că va fi un mult prea mult ce va dura mai mult decât şi-au plănuit, poate că va fi un mult prea mult care mereu va aduce încă un zâmbet. Deocamdată, este doar un mult prea mult care face ca fiecare zi să fie mai palpitantă, mai plină de nerăbdare şi mai ales, un mult prea mult care întăreşte gândul că uneori lucrurile pot fi extrem de simple şi frumoase şi nu trebuie să mai cautăm motive pentru care să nu credem sau să le complicăm.

Amprente

Credem că ne cunoaştem, dar chiar şi noi suntem surprinşi de efectul pe care unele persone îl au asupra nostră. Poate că uneori reuşim lucruri de care nu ne credeam capabili doar datorită lor.

Poate că în moduri specifice,fiecare persoană pe care o cunoaştem îşi lasă amprenta asupra noastră. Amprente amuzante, amprente zâmbitoare, amprente mature, amprente pline de mister, de dileme, amprente ajutătoare, amprente care vin la momentul potrivit. Toate sunt amprente care ne influenţează personalitate şi ne determină să ne definim tot mai mult.

Care este cel mai frumos lucru pe care l-aţi învăţat de la o persoană dragă vouă? Care este amprenta pe care o simţiţi cel mai puternic?

Suflete..

Suflete ce se cunosc şi se împrietenesc ca să creeze o neînţelegere seducătoare, suflete ce se întâlnesc în momente unice ce nu se povestesc pentru că fiecare dintre ele are o altă poveste a fericirii.

Suflete ce duc o existenţă comună secretă, suflete ce încă visează la magia primului moment, care întotdeauna îşi imprimă stilul asupra a tot ceea ce va urma.

Suflete ce se pierd în întâlniri prea frumoase, în întâlniri banale sau în întâlniri obişnuite, dar care nu uită să zâmbească şi să trăiască fiecare moment cu maximă intensitate.

Suflete ce se dăruiesc încontinuu, suflete ce au învăţat să nu renunţe la existenţă pentru a descoperi siguranţa. Suflete ce au înţeles că dacă siguranţa devine un scop, există riscul ca ele să devină cele care o îndepartează, chiar şi acolo unde simţim că este evidentă.

Suflete ce nu se despart atunci când povestea fericirii începe să devină confuzia memoriei cu uitarea. Chiar şi atunci sufletele nu se rătăcesc, ci rămân împreună sperând că în timp vor trăi un moment perfect care va întări legătura iar şi iar..

Poate că dragostea nu are nevoie de niciun ingredient sau artificiu ca să reziste, ci doar de suflet…

Poate..

Poate că uneori este mai bine să nu ştim ce pierdem…Fără gânduri, întrebări sau regrete. Doar zâmbet pentru un moment frumos ce a existat şi care pentru un timp ne-a făcut să fim mai visători, mai încrezători.

Poate că uneori fantezia se regăseşte în realitate printr-un moment ce necesită să fie unic…Fără alte curiozităti, făra încercarea de a retrăi senzatia. Poate că uneori e mai mult decât necesar să ştim să ne oprim la timp…Până la urmă, oricât de puternică este tentatia de a ne complica plăcut …tot lucrurile simple ramân cele mai frumoase.

Prea târziu

Când simti că timpul propice a trecut, când ţi se refuză ori ţi s-a refuzat vreme îndelungată un lucru, consideri că el vine prea târziu, chiar dacă, de fapt, câştigându-l cu multă trudă, îl primeşti cu bucurie? Până la urmă cum este? Oare prea târziu nu există, ci doar târziu, şi mai bine târziu decât niciodată? Şi cum nicioadată părea mai aproape, oare mai contează momentul în care se întâmplă un lucru pe care l-ai tot sperat? Zâmbetul şi trăirea din acel moment pot învinge reproşul dat de prea târziu?