Rutină..

Până la urmă ce mai însemnă să joci cinstit acolo unde totul se bazează pe simţire, departe de raţional, departe de a avea răbdare pentru următoarea mutare..? Si cum alegi să joci când ştii că slăbiciunea celuilalt jucător eşti chiar tu? O slăbiciune ce îl face să vrea tot mai mult, o slăbiciune ce nu vrea să mai ţină cont de limite, deşi acestea sunt mai evidente ca oricând...

De fiecare dată când crezi ca jocul s-a terminat, acesta este reluat mai tumultos, pană când găseşti puterea să te desprinzi pentru un moment şi să te întrebi: care va renunţa primul? Cum reuşeşti să renunţi la ceea ce pare departe de obisnuinţă şi totuşi este rutina fiecarei zile..? O rutină care te încantă şi surprinde, o rutină pe care o aştepţi cu nerăbdare în fiecare zi, fără să ai siguranţa ei..

Joc al anticiparii

E usor să ne gândim la situatii viitoare în care vom detine controlul. Zâmbim şi ne spunem că e doar un joc pe care îl vom incheia atunci când credem că am experimentat totul. Doar că totul întârzie să apară, pentru ca noi am pierdut controlul şi ne implicăm din ce în ce mai mult. Cu toate acestea, înca ne credem stăpâni pe situatie, desi rolurile s-au inversat demult. Treptat jocul devine dublu pentru ca încă ne axăm pe un scop care a fost demult atins, iar noi uitam să ne îndreptăm spre mutarea care ar sfârşi jocul. Mai mult, adăugam noi reguli, care să-l facă mai palpitant. Oare mai realizăm că am devenit prizonieri în propriul joc, care dintr-un joc al anticipării s-a transformat într-un joc al plăcerii?

Si totuşi...

Există mecanisme pe care le ştim cu toţii: de exemplu, atunci când ne pierdem interesul pentru ceva care ne-a atras foarte mult atenţia, acel obiect al interesului nostru apare brusc langă noi, la îndemnă. La fel se întâmplă cu maşinile, cu iubirile sau chiar şi atunci cand îti cauţi o slujbă.

Si totuşi nu poti să nu te bucuri, nu poti să rezisti tentaţiei de a încerca încă o dată. Poate că în final rămane doar gândul ca şi dacă nu va fi o alegere bună, pentru un moment ai zâmbit mai mult ca de obicei..Treptat devii complice într-un joc pe care decisesei să-l eviţi, doar pentru că inţial ţi s-a refuzat sau nu a iesit aşa cum intenţionai..Cum nu poti să te opreşti, zâmbeşti şi îţi spui ca întotdeauna poate fi mai bine.

Energii

Privirile febrile, pielea excitată şi sensibilă, imaginaţia care se întorcea mereu la anumite fraze mângaietoare sau la primele săruturi, fanteziile despre cum la urmatoarea întâlnire vei fi cuprinsă în braţe, mintea mereu concentrată acolo , facând supoziţii, interpretând semnale, înfuriindu-se şi căutând neîncetat scuze pentru proprii paşi făcuţi cu întârziere, zâmbete care descatuşau energii ascunse. Erau energii ce faceau jocul din ce în ce mai palpitant, energii ce îl transformau într-un joc unic, care îţi dădea aceeaşi senzaţie ca atunci când citeşti o carte bună şi nu vrei să se mai termine.

Jocuri complicate

Poate că de fiinţa care ne este cea mai dragă ne temem cel mai mult. Ne temem să nu o dezamăgim, ne temem să încetăm să o surprindem, ne temem să nu alunecăm spre indiferenţă, monotonie, zâmbete cenuşii. Treptat începem să ne simţim mult mai provocaţi, chiar mai mult decât atunci când lucrurile au prins contur. Apoi e suficient un moment de nesiguranţa pentru ca să fim în competiţie cu noi, pentru a încerca să aducem lucrurile spre acel făgaş dulce, în care nu-şi au loc gândurile, grijile, supoziţiile.

Aparent, este destul de simplu şi amuzant să încercăm să reinventăm relaţia. Doar că de multe ori lucrurile simple sunt cele mai complicate şi termenii ecuţiei iniţiale se multiplică. Astfel, pe lângă nesiguranţa îşi face loc şi gelozia, care este doar o formă a imaginaţiei terorizate, imaginaţie care transformă în certitudine cea mai mică bănuială. Apoi jocul devine din ce în ce mai complicat şi cu greu putem fi convinşi că aceste gânduri nu-şi au rostul şi din cei care încercau să reinventeze relaţia devenim cei care trebuie recuceriţi pentru a continua relaţia, cel putin la nivelul iniţial.

Ce părere aveţi despre gelozie? Aţi pierdut o relaţie din cauza geloziei?

Vise de rezerva..

Un pas înainte şi doi înapoi..

Doi paşi înainte şi unul înapoi..

Egalitate..Dezorientare.. Încotro? Am jucat, am pierdut. Am jucat, am câştigat..Dar ce contează e că am jucat, fără să încerc să accelerez mersul lucrurilor.

Acum încotro se îndreaptă paşii? Poate spre vise de rezervă? Vise ce nu necesită atât de mult efort sau aşteptare sau încercări, vise pe care poate mi le doream de la început, dar a fost nevoie de un mic ocol pentru a fi sigură de ele.

Voi aveţi vise de rezervă?

Joc maleabil

Aproape întotdeauna vrem ca jocul să se desfaşoare după regulile nostre. Ca să fim convinşi să luam parte trebuie să ne simţim apreciaţi, respectaţi şi de multe ori la primul pas care nu corespunde cu modul nostru de a fi, izbucnim. Devenim mai pretentioşi, mai atenti şi încercăm să continuăm jocul după placul nostru.

O parte domină, alta este dispusă să-i facă oricum pe plac. Dar ce s-a întâmplat cu maleabilitatea? Poate că abia când ne place de cineva cu adevărat uităm de interesele proprii, putem fi temperaţi şi abia atunci jocul devine provocator, incitant, nu mai exista pretenţii şi nimeni nu mai domnină...

Poate exista un joc în care părţile doar să se completeze, fără ca unul să simtă nevoia să fie el cel care dă tonul mişcărilor? Poate exista un joc tacit, maleabil în care să fim dispuşi să ne însuşim lucruri noi şi în care dorinţa de afirmare să fie egală? Putem găsi pasiuni comune pentru ca jocul să-şi menţină plăcerea?

Dragoste sau prietenie...?

Suspans şi nerăbdare, acestea par să fie stările care vor caracteriza această săptămână…Un nou joc care pare să se bucure de toţi factorii necesari unei reuşite…

Care sa fie miza jocului ? Dragostea sau prietenia? Poate exista dragoste fără prietenie sau prietenie fără dragoste? Cât de dependente sunt? Care asigură succesul celeilalte? Care contează mai mult? Si mai ales...care influenţează jocul cel mai mult?

Duplicitate

De fiecare dată jocul de şah se juca în mintea ta şi nu pe masa din faţa ta. Pe măsură ce jocul se complica deveneai din ce în ce mai enigmatic. Îmi plăcea atât de mult să-ţi anticipez mişcările. Nu păreai surprins, îmi lăsai senzaţia că vrei sa te cunosc. De fiecare dată când atingeam un punct sensibil, zâmbeai şi încercai să muti jocul către punctele tale favorabile. Dar, ştiai că nu aş fi vrut să las nimic necunoscut şi că o să încerc să revin.

Nu-mi propuneam să descopar ceva anume, credeam doar că şi acele puncte sunt responsabile pentru efectul pe care îl aveai asupra mea. Târziu, am descoperit puncte duplicitare, puncte ce ar fi atras pe oricine prin frumuseţea lor exterioară. Din păcate, interiorul era gol, putred şi reusea să-ţi ştirbească din imaginea aproape perfectă pe care reuşisei să o creezi în timp. Acum era rândul tău să muti şi singura mutare care ţi s-a părut corectă a fost furia…Furie pentru că fusesei descoperit, cunoscut, răscolit. Indiferent de întelegerea care ţi s-a arătat în acel moment, ai fi vrut să afirmi că duplicitatea este cea mai bună opţiune pentru tine. Nu ai afirmat, ai preferat să rămâi un suflet gol, peticit cu calităţi de împrumut şi imitaţii care nu ţi se potriveau. Poate că ai fi fost mult mai frumos dacă ai fi păstrat unicitatea şi sinceritatea.

Poate că în fiecare există un colt intim, în care păstram secrete şi caracteristici de care nu suntem atât de mândri. Totusi..când lăsăm acest colţ să ne acapareze şi începem să ne ascundem? De ce nu putem renunţa la duplicitate? De ce nu avem încredere că cei din jur pot să ne placă pentru ceea ce suntem cu adevărat şi nu pentru imaginea pe care încercăm să o insinuăm? Oare sinceritatea de a fi noi înşine cu o persoană pe care o apreciem, nu cântăreşte mai mult decât dezamagirea dată de momentul în care măştile cad?

Jocul cu timpul…

Ai fi vrut să ştii ce urmează să se întâmple, dar trebuia să aştepţi. Era o aşteptare dulce, în care îţi plăcea să-ţi repeţi că merită să fii mai atent la ceea ce ţi se transmite, pentru că în felul acesta poţi să înveţi să surprinzi şi să cunoşti. . Era nevoie să laşi timpul să lucreze, pentru că el devenise partenerul care juca de cealaltă parte a mesei. Timpul are în mană toate cărţile din pachet, tu trebuie doar să inventezi jocurile care te vor face să extragi o parte din cărţile pe care ţi le doresti. Ce carte ai vrea să extragi? Cât de mult eşti dispus să ai răbdare? Care va fi jocul tău de data aceasta?

Ce credeţi? Uneori timpul poate fi mai mult decât un pansament şi poate lăsa la suprafaţă doar gândurile frumoase, iar orice altceva se poate pierde în pachetul de cărţi şi acea carte să nu mai fie extrasă niciodată? Sau jocurile se repetă, peste un timp cartea este din nou extrasă şi singura senzaţie care rămâne este că ne-am întors exact la ceea ce încercam să evităm?

Un altfel de joc...

Liniste explozivă, sentiment de întregire, de găsire a unui lucru pe care îl căutam, dar pe care nu ştiam să-l identific. Toate…pentru că am facut exact ceea ce îmi propuneam să nu fac: am început un joc cu o slăbiciune care este conştientă de efectul ei. O slăbiciune fascinantă, o slăbiciune care ştie să mă provoace, să mă convingă. Cuvintele noastre se contrazic de fiecare dată, ne asigurăm de toată indiferenta, apoi într-un final urmează o regăsire dulce, pătimaşă, care stârneşte prea multe zâmbete. Jocul se complică, slăbiciunea devine din ce în ce mai insistentă. Eu cedez, fiind dependentă de sentimentul de linişte si de zâmbete. Nu se mai dă nicio luptă interioară, nu mai există gânduri de genul: “ar fi mai bine să nu…”. Cred că singura întrebare care rămane în final este: unde poate să ducă aceast joc, oricât de frumoasă ar fi slăbiciunea?

Gând pozitiv

Iniţial mă gândeam se scriu despre arta de a fi fericit sau despre lucrurile imposibile. Apoi mi-am dat seama că este vineri şi asta mă face fericită fără să fie nevoie să explic starea mea. Cât despre lucrurile imposibile, în mod sigur acestea sunt cele mai atrăgătoare, dar în final ne dăm seama că nu ele ne împiedică să fim fericiţi, ci încăpăţanarea noastră de a nu merge mai departe.

Astăzi spun doar că nu exista reţete pentru fericire, pentru ce trebuie să facem sau nu, există doar trăire. Poate că uneori avem nevoie doar să visăm, să zâmbim, să lăsăm imaginatia să încerce tot felul de jocuri, dar mai ales să avem încredere că ceva frumos urmează să se întâmple. Aceasta este starea predominanta de astăzi: “ceva frumos urmează să se întâmple” şi sper să vă molipsesc şi pe voi cu acest gând pozitiv.

Un weekend frumos, plin de zâmbete!

Un joc...

Un joc în care intenţiile nu sunt definite şi asta îl face mai palpitant. Un joc în care nu există reguli, dar în care jucătorii ştiu că singurul lucru pe care trebuie să se axeze este acela de a surprinde, dar într-un mod sincer. Un joc care în mod inexplicabil ne face mai zâmbitori. Un joc care aduce o pată de culoare în fiecare zi prin simplu fapt că există. Un joc, jocul ce treptat devine mai interesant, fie că este vorba de prietenie, de dragoste sau de acele lucruri de care simţim nevoia uneori. Un joc care îmi place pentru că implică atât amuzament, cât şi responsabilitate. Mai simplu spus: mă joc într-un mod care îmi place pentru a cunoaste ceea ce îmi doresc, iar pe masura ce cunosc mai mult, jocul devine o parte din mine. Iar partea mai frumoasă este că jocul meu poate deveni jocul altcuiva care-l inţelege, iar jocul altcuiva poate deveni jocul meu. Tot ce conteaza în final este că acel joc ne defineşte.