Se afișează postările cu eticheta relatii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta relatii. Afișați toate postările

20 oct. 2010

Singurătate

De multe ori, o parte din noi spune că cea mai groaznică condamnare este singurătatea. Singurătatea pe care o râvnim în unele momente în care ne simtim captivi în atenţia altor persone, poate deveni atât de păcălitoare şi apăsătoare. Singurătate ce devine cu atât mai groaznică atunci când suntem înconjuraţi de o mulţime de persoane, dar ne simţim mai neînţeleşi ca niciodată şi începem să ne întrebăm cum am ajuns acolo. Poate că am lăsat să treacă pe langă noi atâtea ocazii, poate că ne-am fixat niste standarde mult prea înalte sau poate că pur şi simplu am refuzat să fim atenţi. Poate că trăind cu iluzia a ceea ce am putea avea, am căzut în propria capcană şi am învitat singurătatea să ni se alăture în zbuciumul nostru interior.

De multe ori preferăm să nu recunoaştem această singurătate. Mai mult, din teamă şi din dorinţa de a scapa de ea ne aruncăm în relaţii şi treptat ajungem la singurătate în doi. Totusi, de ce de multe ori nu încercăm să trecem peste această stare şi să ajungem să avem încredere că o putem alunga? Chiar dacă uneori singuratea este inevitabilă, nu înseamnă că trebuie sa renunţăm, că trebuie să o lăsăm să se cuibarească mai mult în sufletele noastre, ci că poate uneori e indicat să o întâmpinăm cu zâmbetul pe buze şi cu gândul că dacă vrem cu adevărat să lăsăm pe cineva să ne cunoască şi să ne înţeleagă, vom reuşi.

Voi de ce vă temeţi cel mai mult?

14 iul. 2010

Soluţii

De multe ori ne complicăm viaţa, relaţiile! Liniştea ne devine atât de straină şi gândurile sumbre ne sunt la îndemană, mai ales atunci când există motive care ne indispun, dar pe care alegem să nu le exteriorizăm. Treptat, iau naştere din ce în ce mai multe intrigi ţesute în jurul unui punct. Uneori acel punct este real şi are importanţă, alteori nu reprezintă nimic, poate doar o exagerare menită să substituie un sentiment care a încetat să existe.Pentru problemele, gândurile fugare, în care se regăseste şi puţină teamă, cred că există o soluţie simplă: luăm câteva minute de pauză, zâmbim şi ne concentrăm pe ceva frumos. Curând uităm şi liniştea revine.

Când punctul este real şi problema ne macină, ce facem? Personal, consider că orice ar fi, cel mai bine este să acceptăm şi să îmbrăţişăm problemele pe care le avem. Oricât de drăguţi ar fi cei din jurul nostru, oricât de multe portiţe am căuta, doar de noi depinde să le găsim o soluţie.

Este simplu să ne plângem; mereu vom găsi pe cineva dornic să ne asculte şi să ne încurajeze. Dar unde duce asta? Cred că doar ne adâncim în depresia dată de existenţa acelor probleme. Este ca şi când ne condamnăm singuri: "nu pot face ceea ce îmi doresc pentru că am probleme". Urmând acest verdict, de multe ori ajungem să nu ne dăm seama că poate cea mai simplă soluţie este să nu ne mai gândim la ele, să fim indiferenţi, să lăsăm alte lucruri să acţioneze în mod normal.

Cred că pentru orice problemă există rezolvare, depinde doar de noi să fim dispuşi să ne implicăm şi să nu ne lăsăm doborâţi. Este comod să le amânăm sau să le cărăm după noi, dar nu facem decât să ne păcălim. Nu cred că are rost să facem asta, ci trebuie să avem curajul să le înfruntăm şi să păstrăm o atitudine pozitivă!

Voi ce soluţii propuneţi pentru rezolvarea problemelor?