Certitudini...

Nici o certitudine nu este definitivă…Certitudinea dragostei, certitudinea renunţării, certitudinea uitării. Cele mai frumoase sentimente rămân, e suficient un gest pe care să-l considerăm sincer ca ele să reapară şi sa ne facă să visăm iar. Cele mai aprige certuri dispar, e suficient un moment de linişte în care să ne lăsăm purtati de o dorinţă simplă.

În schimb, certitudinea dragostei e ca o provocare, pentru că trebuie verificată mereu. Uneori e de-ajuns un singur gest pe care să-l interpretam greşit ca o luptă interioară să înceapă. Alteori e de-ajuns un zâmbet că să ne dăm seama că poate am exagerat şi lucrurile revin pe făgăşul normal.

Cum vedeţi certitudinea dragostei? Credeţi că în verificarea ei mai există timp pentru plafonare, pentru momente în care considerăm că poate avem totul si nu există loc pentru mai mult? Până unde merge certitudinea dragostei? În ce condiţii această certitudine poate deveni un rezultat indus de lucrurile pe care ni le dorim?