Motive

De multe ori lucrurile se sfârşesc din cu totul alte motive, nicidecum cele reale sau mai la îndemână, ci cele strânse în timp, cântărite şi bine răstălmacite. Motive de care suntem conştienti, pe care o vreme am încercat sa le acceptăm, dar nu am reuşit. Asa că le-am mai trecut cu vederea o perioadă, pâna când un lucru simplu, banal a generat explozia acelor motive. O explozie ce lasă urme doar de moment şi întăreşte senzaţia că lucrurile pot fi mult mai frumoase în altă conjunctură şi că nu trebuie să încetam să credem că acea conjunctura ne va surprinde când ne aşteptăm mai puţin.

Avalansă de zâmbete

Zâmbete, mai multă responsabilitate, surprize frumoase, senzatia de a fi rămas pe la 20-21 de ani şi de atunci timpul s-a încăpătânat să treacă ca vijelia, dar să lase în urma lui multe momente frumoase. Astăzi se anuntă doar o avalanşă de zâmbete şi sper să ajungă pretutindeni.

Termen limită

Ipotetic, ne dorim foarte mult un lucru. Iniţial nu ştim dacă este posibil, dacă ne facem speranţe în zadar sau dacă situaţia va fi în favoarea noastră. Azi parcă totul merge foarte bine şi credem că vom reuşi ceea ce ne dorim, mâine lucrurile încep să nu mai fie prea roz şi atunci începem să ne gândim: hmmm…oare ce ar fi mai bine să fac? Poate că nu este posibil si dezamăgirea îmi readuce o senzaţie pe care mai demult mi-am propus să o ocolesc. Apoi, pentru încă o perioadă, lucrurile îşi revin şi iar avem senzaţia că vom obţine ceea ce ne-am propus.

Ce este indicat să facem în astfel de situaţii? În zilele favorabile, accelerăm mersul firesc al lucrurilor în speranţa că vom obţine mai mult? În zilele pesimiste, renunţăm…până data viitoare? Sau ne impunem un termen limită până la care încercăm să facem lucrurile aşa cum ne dorim? Iar când ajungem la termenul limită reanalizăm situaţia şi atunci decidem dacă e mai bine să ne reorientăm?

Voi cât de multă răbdare aveţi pentru a obtine lucrurile pe care vi le doriţi? Cum reuşim să ne temperăm pentru a avea mai multă răbdare?

Scuza iubirii..

Gânduri alandala, gânduri ce se ştiau ancorate în realitate şi singurul lor efect era zâmbetul pe care-l purtai. Gânduri care te fac să-ţi dai seama că ai atins un grad de maturitate care te face să accepţi şi să ştii să rezolvi lucrurile mult mai uşor. Cam cum sunau aceste gânduri? Le ascultam o dată cu tine si înţelegeam că scuza gesturilor de doi lei nu există, poate doar cheful de a accepta că cel mai adesea oamenii au scăpări. Dacă ne gândim mai bine, nici scuza iubirii nu există, ci doar faptul că de cele mai multe ori închidem ochii, ca şi când nu observam multe lucruri.

Poate că ceea ce aş fi vrut să-ţi spun era că îmi place senzaţia pe care o am când te scuzi, când te iert, desi amândoi ştim că asta se întâmplă doar pentru ca încă mai am dispoziţia de a te asculta. Ţi-ai pledat cazul şi de aceasta dată, concluzia mea fiind ca orice poate să fie o scuză bună atât timp cât încă suntem dispuşi să credem. Poate că scuzele nu există, ci doar motivaţiile pe care noi le găsim pentru a crede în cuvintele care îmbracă forma unor scuze.

Jocul cu timpul…

Ai fi vrut să ştii ce urmează să se întâmple, dar trebuia să aştepţi. Era o aşteptare dulce, în care îţi plăcea să-ţi repeţi că merită să fii mai atent la ceea ce ţi se transmite, pentru că în felul acesta poţi să înveţi să surprinzi şi să cunoşti. . Era nevoie să laşi timpul să lucreze, pentru că el devenise partenerul care juca de cealaltă parte a mesei. Timpul are în mană toate cărţile din pachet, tu trebuie doar să inventezi jocurile care te vor face să extragi o parte din cărţile pe care ţi le doresti. Ce carte ai vrea să extragi? Cât de mult eşti dispus să ai răbdare? Care va fi jocul tău de data aceasta?

Ce credeţi? Uneori timpul poate fi mai mult decât un pansament şi poate lăsa la suprafaţă doar gândurile frumoase, iar orice altceva se poate pierde în pachetul de cărţi şi acea carte să nu mai fie extrasă niciodată? Sau jocurile se repetă, peste un timp cartea este din nou extrasă şi singura senzaţie care rămâne este că ne-am întors exact la ceea ce încercam să evităm?