A posteriori

A posteriori poate că folosim fiecare nouă iubire ca pe un microscop, o lentilă de mărit care ne arată imperfectiunile pe care le-am trecut cu vederea în relatiile noastre trecute. Departe de a face comparatii între iubiri, facem apel la această lentilă pentru a încerca să mascăm sau să îndreptăm defectele de care noi suntem conştienti, dar care de multe ori pentru persoana iubită se transformă în acele lucruri mărunte care o fac întotdeauna să zâmbească.

A posteriori învătăm să zâmbim mai mult, să avem încredere în noi si chiar să riscăm pentru ca imaginea din spatele lentilei să devină din ce în ce mai clară.

Singurătate

De multe ori, o parte din noi spune că cea mai groaznică condamnare este singurătatea. Singurătatea pe care o râvnim în unele momente în care ne simtim captivi în atenţia altor persone, poate deveni atât de păcălitoare şi apăsătoare. Singurătate ce devine cu atât mai groaznică atunci când suntem înconjuraţi de o mulţime de persoane, dar ne simţim mai neînţeleşi ca niciodată şi începem să ne întrebăm cum am ajuns acolo. Poate că am lăsat să treacă pe langă noi atâtea ocazii, poate că ne-am fixat niste standarde mult prea înalte sau poate că pur şi simplu am refuzat să fim atenţi. Poate că trăind cu iluzia a ceea ce am putea avea, am căzut în propria capcană şi am învitat singurătatea să ni se alăture în zbuciumul nostru interior.

De multe ori preferăm să nu recunoaştem această singurătate. Mai mult, din teamă şi din dorinţa de a scapa de ea ne aruncăm în relaţii şi treptat ajungem la singurătate în doi. Totusi, de ce de multe ori nu încercăm să trecem peste această stare şi să ajungem să avem încredere că o putem alunga? Chiar dacă uneori singuratea este inevitabilă, nu înseamnă că trebuie sa renunţăm, că trebuie să o lăsăm să se cuibarească mai mult în sufletele noastre, ci că poate uneori e indicat să o întâmpinăm cu zâmbetul pe buze şi cu gândul că dacă vrem cu adevărat să lăsăm pe cineva să ne cunoască şi să ne înţeleagă, vom reuşi.

Voi de ce vă temeţi cel mai mult?

Conştiinţă...

Hmmm…până la urmă ce este conştiinţa? Să fie oare rodul temperamentului, al caracterului sau doar un punct de vedere în faţa problemelor? Sau poate este rodul educaţiei, al tradiţiei sau al influenţei unei persoane?

Poate că astăzi conştiinţa spune cutare lucru. Peste o lună, va spune altceva. Poate că nu trebuie să generalizăm, poate ca trebuie doar să o considerăm un prieten bun ce se consultă cu intuiţia înainte de a ne transmite un gând, care mai târziu ajunge să nu ne mai dea pace. E ca şi cum uneori ar vrea să ne apostrofeze: “ţi-am spus eu”, noi vom zâmbi şi ne vom spune că dată viitoare vom avea mai multă încredere şi vom face mai des apel la conştiinţa. În fond, aceasta se dezvoltă şi învaţă în acelaşi timp cu noi.

Armistiţiul dragostei

Pur şi simplu ne îndrăgostim. Poate că uneori persoana aceea este aşa cum o credem, poate că uneori este mai mult sau alteori este doar ceea ce vrem noi să fie.

Uneori putem numi atât de multe lucruri care ne plac la cineva, alteori nu mai avem nevoie de cuvinte, de explicaţii, doar ne simţim atraşi, captivaţi.

Uneori dragostea este reciprocă, alteori doar prin tact putem încerca să stabilim o relaţie de prietenie.

Uneori alegem să păstrăm distanţa, alteori să admirăm în tăcere acea persoană, dar să-i fim aproape.

Citeam de curând un articiol care m-a facut să mă gândesc cum trebuie să procedăm dacă suntem îndrăgostiţi de cineva care nu ne împărtăşeşte sentimentele? Sau invers: dacă ştim că cineva ne place, dar noi nu simţim la fel? Oare trebuie cineva învinovaţit dacă dragostea nu este reciprocă? Hmmm…cel care a respins-o, pentru că uite eu am vrut să-ţi dăruiesc totul, tu nu ai vrut? Sau..tu cel care te îndrăgosteşti?

Nu, tu nu eşti vinovat pentru că astfel de lucruri se întâmplă necontrolat şi acesta e o parte din farmecul lor. Dar, la fel de bine nu avem cum să învinovăţim pe cineva care nu ne-a dat nicio speranţă că ar căuta dragostea sau că şi-ar dori ceva. Mai mult noi suntem responsabili de acceptarea pe care ne-o poate dărui celalalt. Dacă ne îndrăgostim de cineva care nu simte acelaşi lucru, doar prin modul nostru de a fi, putem reuşi ca cealaltă persoana să vadă într-un mod frumos sentimenele pe care i le purtăm. Uneori pare mai simplu să victimizăm, să învinovăţim, dar această tactică nu va schimba sentimentele persoanei şi în final tot noi suntem cei care vom pierde şi urma de prietenie care începea să se contureze.

Cred că nimeni nu este vinovat pentru că nu poate exista o relaţie. Mai mult, ceea ce consideri stricat în momentul în care sentimentele nu sunt împărtăşite, poate deveni frumosul altuia şi oricât de dezamăgit eşti atunci, în momentul în care sentimentele vor fi reciproce, vei uita această experienţă şi vei avea încredere să dăruieşti şi să-ţi deschizi inima.

Voi ce credeţi despre dragostea neîmpărtăşită? Este vina cuiva pentru că pur şi simplu nu există acel ceva? Se poate ajunge la un armistiţiu, în care sentimentele să nu mai fie exteriorizate şi cei doi să păstreze o legătură frumoasă?

E simplu...

Fiecare relaţie, se câştigă sau se pierde în fiecare zi. Încrederea, sinceritatea, dorinţa, vin pe parcurs şi în momentul în care şi-au gasit locul, ne ajută să întărim relaţia respectivă şi să-i descoperim momentele frumoase. Astfel, e simplu…să avem încredere în noi si în cei dragi.

Zâmbetele pornesc din interior, din reacţiile care ne copleşesc, din atenţia pe care o acordăm fiecărui lucru, oricât de banal sau de transparent pare iniţial. De noi depinde cât vrem să păstram aceste zâmbete şi cui vrem să le dăruim. E simplu să zâmbim, un zâmbet poate să conducă doar la un alt zâmbet.

E simplu ca în fiecare zi sa am o atitudine pozitivă şi să încerc să fac tot ceea ce-mi doresc. Pentru voi ce este simplu?

Garanţii..

Unele situaţii sunt exact ceea ce par. Fără să existe îndoieli, fără să căutam motive ascunse, fără să simţim nevoia de a le cerceta. Ne bucurăm de ele şi atât. Din când în când, mai tragem linia şi vedem care sunt elementele care s-au acumulat. Ne dăm seama că avem încredere şi nu exista semne de întrebare.

Alte situaţii ne pun la încercare. De multe ori, acestea sunt interpretabile şi alegem să credem ceea ce vrem. Auzim mai mult decat ni s-a spus, căutăm înţelesuri ascunse, creăm scenarii şi în final alegem varianta cea mai convenabilă pentru noi.

În ambele cazuri, până unde poate merge încrederea pe care o acordăm? Avem încredere sau considerăm că avem, dar putem garanta pentru o persoană apropiată? Poate că la un moment dat am făcut-o, am garantat pentru o persoană pe care credeam că o cunoastem şi că nu are cum să ne dezămăgească. Totusi, s-a întâmplat exact contrariul. Cum restabilim încrederea? Ce ne determină să putem garanta pentru cineva? În ce se transformă această garanţie? Într-o încredere oarbă, mult prea subiectivă sau în dorinţa de a considera că o persoană nu ne poate dezamăgi, tocmai pentru că noi am garantat pentru ea?

Trebuie să…

De cele mai multe ori impulsivitatea se face simţită, decide pentru noi. Când ea ia o pauză, intervine şi nehotarârea. Mai târziu, medităm la acea situaţie: “hmmm, poate că putem să…” sau “ar fi fost cazul să”…Sunt multe lucruri la care nu ne gândim pe moment, dar cred că întotdeauna trebuie să avem în vedere să:

Să iubim;
Să râdem;
Să zâmbim;
Să avem încredere în noi;
Să ascultăm şi sa învăţăm;
Să avem opinii,idei;
Să mai şi visăm uneori;
Să fim sinceri;
Să fim prieteni;
Să fim noi înşine.

Cred ca acestea sunt lucrurile care pe mine m-ar facea să zâmbesc, să fiu mai optimistă, să privesc provocarile cu mai multă încredere.. Voi ce aţi mai adăuga la această listă?