Bungee jumping (2)

A fost un weekend fulger, dar grozav. Aş putea spune că a fost cel mai tare teambuilding de până acum şi mai ales ca după aceste experienţe, suntem în primul rând prieteni şi apoi colegi.

După un drum lung, care pe alocuri a semănat cu pista de la Monte Carlo şi o vreme capricioasă, când ne-am vazut ajunsi la pensiune, parcă nimic nu mai conta, nici măcar oboseala. În timp ce colegii noştrii din Bulgaria mâncau lunistiţi şi încercau să afle cum a fost drumul, noi eram puşi pe glumiţe şi curând am devenit colţul vesel al mesei.

A fost foarte distractiv când şeful nostru ne-a povestit cum a sărit acum câteva săptămâni şi ne-a spus că brusc, dupa o astfel de experienţă, realizezi că viaţa e mai scurtă şi începi să ai o alta perspectivă asupra lucrurilor. In timp ce îl ascultam povestind, spunând că e ca şi cum pentru puţin timp eşti Superman, mi-am dat seama că nu mai este loc de ezitare şi o să sar, orice ar fi.

Duminică dimineată, înainte să plecăm spre pod, am avut o altă surpriză frumoasă şi am mers la echitaţie. Incă nu îmi dau seama dacă am avut mai multe emoţii când m-am urcat în şa pe Meka şi a început să se plimbe sau când am făcut bungee. Iniţial le-am spus, gata, m-am urcat, mi-aţi facut poza, acum pot să cobor. Chiar dacă iniţial am stat puţin încordată, treptat m-am relaxat şi mi-a plăcut foarte mult plimbarea călare. Noroc că Meka nu era la fel de împiedicat ca mine pentru că nu ştiu ce ar fi ieşit.

Cred că ora de echitaţie a fost o încălzire foarte bună înainte să ajungem la pod. Inainte să ne vină rândul şi să semnăm că sărim de bunăvoie, ne-am tot îmbrăţişat, ne-am luat la revedere în moduri haioase şi eram din ce în ce mai nerăbdătoare. Am spus că vreau să sar a doua. Aş fi vrut să vad pe cineva din grupul nostru sărind în siguranţă şi nu as fi vrut să aud prea multe păreri ca să-mi fie mai teamă. In timp ce mă echipau, colega care trebuia să sară prima şi era deja echipată, s-a răzgândit în ultima clipă. Şi nu prea a mai avut când să-mi fie teamă. Mi-au explicat ce poziţie trebuie să am, cum să mă prind apoi că să mă traga, am glumit cu colegii că mi-am luat marţianul de dimineaţă şi că mi-a părut bine să-i cunosc şi iată-ma peste balustradă.

Pot sa spun că a fost teribil de frumoasă senzaţia pe care am avut-o, Am privit în faţă şi pentru câteva momente am avut sentimentul de libertate deplină. Apoi coarda s-a oprit, a urmat balans de câteva ori şi abia apoi, acolo jos, m-am speriat. Pentru câteva momente nu am îndrăznit să întind mainile sau să mă misc. Abia apoi am luat coarda pe care mi-au trimis-o şi am prins şurubul ca să mă poată trage. Bineînteles că am uitat tot ce trebuia să fac şi să întind mainile că să ştie că totul e ok şi mă pot trage. Mi-au povestit colegii că au văzut ca m-am prins, dar nu ştiau ce să facă, noroc că totusi mi-am amintit şi am întins mainile.

Când am revenit pe pod, toată lumea mă privea zâmbind şi asteptau să-mi afle parerea. A fost teribil de frumos. Este posibil ca după o astfel de experienţă să fi devenit puţin mai zăpăcită şi să-mi fi schimbat perspectiva asupra unor lucruri. Am sărit zâmbind şi am revenit pe pod zâmbind.

Incă mai am puţin din acel zâmbet şi din adrenalina de ieri şi vă trimit puţin din ele. Vă mulţumesc pentru încurajări, a fost o experienţă frumoasă.

Libertate...

Unii dintre noi am putea spune că fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie. De multe ori, lucrurile pe care ni le-am dorit atât de mult, se întâmplă abia după ce am renunţat la ele…

Alţii dintre noi am spune că poate nu trebuie să facem nicio legătură între lucruri şi că doar trebuie să le trăim aşa cum vin, făra îngrădiri şi explicaţii. Poate că dacă nu am fi atat de grăbiţi,nu ne-am mai rătaci înainte…sau altfel spus în dorinţa de a se întâmpla ceva special pentru a ne simţi împliniţi cu adevărat.

Poate că în fiecare zi pierdem şi câştigăm ceva, dar indiferent de rezultat, ceea ce ştiu este că fiecare zi poate fi plină de inedit, plină de taine…şi pentru a le putea descoperi am nevoie de libertatea şi încântarea de a face ceea ce simt.. Si chiar dacă o să ratez ceva, îmi ramâne mereu libertatea de a dispune de ceea ce îmi doresc, de a mă întoarce, de a mă opri…făra a fi influenţată.

Cum ar fi dacă nu ne-am mai lăsa influentaţi de ceea ce îşi doresc ceilalţi pentru noi, chiar dacă ştim că este ceva frumos…? La fel cum nişte cuvinte sau priviri care nu ne înţeleg, nu trebuie sa ne oprească din a fi noi, din a arăta ceea ce simţim, oricat de nepotrivit poate părea uneori… Oare poate exista doar libertate şi influenţa să devină ceva ce încă nu a fost descoperit?

Bilet de eliberare

Jocul a scăpat de sub control.Gesturi extreme, care nu te caracterizează. Dorinţa de a continua se contrazice cu dorinţa de a găsi soluţia ce îţi poate oferi un deznodământ favorabil..Au mai rămas doar câteva reguli ce nu ti se par corecte, dar poate că ele reprezintă adevărătul bilet de eliberare. Râvneşti la acea libertate, visezi la acea zi în care vei simţi doar linişte, iar tot tumultul de acum va fi doar o amintire trecătoare, asupra căreia nu trebuie să mai revii. Ce vei face? Eşti la un pas de bilet, dar încă nu ştii dacă ai puterea necesară. Poţi încălca câteva reguli personale pentru a atinge acea libertate? Curând poate vei uita că le-ai încălcat şi vei considera că un astfel de sfârsit este cheia pentru ceva mult mai frumos...

Tra la la....

“Tra la la”...şi “tra la la”! Parcă m-a urmărit acest cuvânt astăzi. Încerc să scriu câte ceva, dar de fiecare dată îmi iese “tra la la” şi apoi un zâmbet. Hmmm...cred că vrea să-mi spună ceva, dar încă nu-mi dau seama ce. Sau poate că azi am fost prea "tra la la". Vouă cum vă sună, ce vă inspiră? Mie cred că libertate şi bucurie pentru lucruri simple, de care uitasem in ultimul timp . Sper să-mi dau seama curând ce este cu acest “tra la la...”! Până atunci, sper să vă molipsească şi pe voi cu multă voie bună.

Ziua “Nu ştiu”

Nu ştiu cum se face dar azi am primit o groază de întrebări: despre job, despre master, despre mine, despre şi despre…Şi dupa o seară relaxantă , în care am cântat până tarziu şi ne-am adus aminte de melodiile copilăriei, m-am trezit cu aceeaşi stare. Parcă aş fi vrut doar să ascult muzică şi să zâmbesc în continuare. Iar când a început potopul de întrebări, singurul răspuns care îmi venea în minte era “ nu ştiu”. Refuzul de a mă gândi, refuzul de a da detalii sau de a face planuri. Pur şi simplu nu ştiu şi încă nu vreau să ştiu. Vreau doar ca pentru o zi să-mi iau liber de la orice gânduri şi întrebări. Atât cele pe care mi le pun uneori, cât şi cele care vin de la cei apropiaţi. Ziua “Nu ştiu”, ziua în care s-a dat liber doar la glume, la subiecte interesante şi mai ales la zâmbete.

Dragă fantomă...

În ultimele zile am descoperit că îmi plac fantomele, ele fiind persoane cu care am încetat să vorbesc de ceva vreme. Mi se pare amuzant, cred ca au o calitate aparte: când simt că poate eşti bine se gândesc să te bântuie puţin. Mai în glumă, mai în serios, încă se cred irezistibile. Pentru ele nu contează ce s-a întâmplat, contează doar că poate mai există ceva şi dacă reapar au impresia că lucrurile se pot relua uşor.

Dragă fantomă, lasă-mă sa te anunţ că te înşeli. Oamenii merg mai departe, se maturizează, învaţă să zâmbească şi mai ales să se concentreze asupra altor lucruri. Ai toata libertatea să încerci, dar nu interpreta că refuzul constă în niste sentimente negative, ci în faptul că uneori este prea târziu să vezi anumite lucruri. Te rog, maturizează-te şi nu mai bântui , pentru că în timp sentimentele trec, noi ne schimbam şi poate că ceea ce mai speri să regăseşti este doar o iluzie.