Relaţii secrete

Cât de mult putea să mai viseze? O dorinţă ascunsă începea să devină realitate. Iniţial, şi-a dorit să creadă că şi acum va fi doar un entuziasm trecător. Insă, pe măsură ce îl cunoaştea, începea să simtă că atunci când chiar îţi place de cineva, dorinţa şi entuziasmul nu se mai temperează. Din contră, vrei să afli tot mai mult, gândurile şi întrebările referitoare la el încep să se întreacă, dar la un mod frumos, plin de nerăbdare. Toţi îi observau zâmbetul şi ar fi vrut să-i ştie cauza. Ea continua să zâmbească, fără să spună ceva, pentru că aceasta este taina ei şi nu putea fi alterată de păreri sau sugestii. Fiecare conversaţie, zâmbet şi întalnire începeau să se transorme în pasiune ei secretă. Nu o mai interesa altceva, pentru că după mult timp, reuşea din nou să zâmbească din tot suflet. El era cauza, iar ea îşi dorea să păstreze totul doar pentru ea.

Astăzi vă întreb ce părere aveţi despre relaţiile secrete? Secret în sensul în care, între două persoane există o conexiune frumoasă, dar în public păstrează distanţa. Un salut timid, câteva întrebări simple, dar altfel nici nu ai crede că se cunosc. Secret, în sensul în care acesta poate fi încă un ingredient care să aducă ceva pozitiv relaţiei respective. Care ar fi motivele care v-ar îndemna să aveţi o relaţie secretă?

Generalizări

Generalizări: ” Îmi place de tine, pentru că eşti aşa…”. Ce înseamnă “aşa”, când auzi această afirmaţie mult prea devreme, când tu simţi că persoana care spune asta nu te cunoaşte? Oare plecăm de la nişte premise greşite sau vrem să credem cu disperare că acea persoană este exact ceea ce cautăm? Oare o încadrăm într-un tipar şi ne mulţumim să credem că aceea este realitatea? Apoi ne pierdem în comoditate langă o persoana care este “aşa” cum am visat-o?

Cum de uneori refuzăm să cunoaştem, doar pentru ca noi vrem să credem că acea persoană este “aşa”? Ridicăm acea persoană pe un piedestal pentru că este “aşa”, avem aşteptări de la ea din acelaşi motiv, dar oare ştim cum este ea cu adevărat? Sau credem că dacă îi ştim câteva principii în mod sigur este “aşa”? Totuşi, nu ne dăm seama că atunci când pune în practica acele principii, persoana respectivă este cu totul altfel şi că merită sa fie cunoascută exact cum este. Poate că ne va plăcea şi mai mult, trebuie doar să fim dispuşi să o cunoaştem fără generalizări si încadrări. Cred că merită să cunoaştem cu adevarat, tocmai pentru că defectele şi calităţile fac o persoana unică şi acestea pot fi adevăratele motive pentru care să ne placă.

Limite...

Uneori lucrurile pot fi mai mult decât complicate…De ce să nu acceptăm acest lucru şi să ne irosim timpul trasând tot felul de limite? Limita dintre posibil şi imposibil, limita dintre agonie şi extaz, limita dintre interior şi exterior, limita dintre X şi Y, limita dintre ceea ce vreau şi ceea ce trebuie să fac, limita până la care sunt dispus să merg. Până la urmă care este rolul acestor limite? Sunt limite constructive? Ne ajută să nu ajungem în acelaşi punct de impas? Sau sunt limite de care uităm complet în momentul în care ne ciocnim cu realitatea? Oare putem ajunge prinşi între limite?