Conştiinţă...

Hmmm…până la urmă ce este conştiinţa? Să fie oare rodul temperamentului, al caracterului sau doar un punct de vedere în faţa problemelor? Sau poate este rodul educaţiei, al tradiţiei sau al influenţei unei persoane?

Poate că astăzi conştiinţa spune cutare lucru. Peste o lună, va spune altceva. Poate că nu trebuie să generalizăm, poate ca trebuie doar să o considerăm un prieten bun ce se consultă cu intuiţia înainte de a ne transmite un gând, care mai târziu ajunge să nu ne mai dea pace. E ca şi cum uneori ar vrea să ne apostrofeze: “ţi-am spus eu”, noi vom zâmbi şi ne vom spune că dată viitoare vom avea mai multă încredere şi vom face mai des apel la conştiinţa. În fond, aceasta se dezvoltă şi învaţă în acelaşi timp cu noi.

Joaca de-a detectivul

Scenarii, supoziţii, variante optimiste şi variante pesimiste. De multe ori, în realitatea frumoasă pe care o trăim, apar gânduri fugare, suficient de puternice încât să zdruncine puţin echilibrul pe care credeam că îl stabilisem până în acel moment. Alteori sunt gesturi sau întrebări care ni se par suspecte. Părăsim puţin acea realitate şi ne transformăm în mici detectivi. Primul gând este: “mi s-a părut, nu am de ce să îmi fac griji”. Dar ce facem atunci când intuiţia ne spune că este mai mult decât vrem noi să credem, că este cazul să punem nişte întrebări?

Revenim la muncă de cercetare şi încercăm să punem frânturile pe care le avem, cap la cap. Ajungem la o concluzie, pe care de cele mai multe ori avem curaj să o spunem. Înfruntăm cealaltă persoană şi încă aşteptăm explicaţia care credem că ni se cuvine. O explicaţie fâstâcită, ce intră şi ea în conflict cu datele iniţiale ale problemei. Suntem mai nedumeriţi şi concluzia care este la îndemână îmbracă forma unei afirmaţii de genul: “nu vreau să mai ştiu nimic”.

Gândul acela, problema care rămâne nelamurită chiar ajunge să ne dea pace? Sau ne transformăm în nişte detectivi care preferă să-şi facă treaba doar pe jumătate? Poate că joaca de-a detectivul este amuzantă, deconectantă, ne face să nu exagerăm lucrurile atat de mult. Dar cum rămâne cu intuiţia? Ea persistă, îti spune să nu laşi lucrurile nelămurite. O putem ignora? Putem să acceptăm un bagaj format din lucruri nelămurite, îndoieli care mai apar uneori în peisaj? Avem încredere în intuiţia noastră sau într-o explicaţie care pare destul de departe de adevăr?

Intuiesc şi decid...

Când poate deveni intuiţia factor de decizie? De exemplu: există o situaţie roz, ceva de genul “prea frumos ca să fie adevarat”. Iniţial, tendinţa mea este de a cerceta această situaţie şi fară să încerc să caut motive pentru care să nu cred, ceva imi spune să nu o fac. Să nu cred, să încetez să mai fac parte din acea situaţie şi pur si simplu să spun pas. Apoi intervin alţi 2 factori: au mai existat situaţii similare, cand nu m-am bazat pe intuiţie, dar mai apoi s-a dovedit că dacă m-aş fi bazat ar fi fost mai bine. Cel de-al doilea factor: aş putea să fac şi de data aceasta abstracţie şi să continui lucrurile ca şi când nu exista acel sentiment. Dar, în acest caz, rămâne o barieră data de acel sentiment, care poate ar influenţa cursul lucrurilor. Hmmm…Deci, poate deveni intuiţia un factor de decizie? Poate deveni ea acel prieten apropiat care să ne sfatuiască atunci când suntem nehotaraţi într-o situaţie care ni se pare suspectă?