A posteriori

A posteriori poate că folosim fiecare nouă iubire ca pe un microscop, o lentilă de mărit care ne arată imperfectiunile pe care le-am trecut cu vederea în relatiile noastre trecute. Departe de a face comparatii între iubiri, facem apel la această lentilă pentru a încerca să mascăm sau să îndreptăm defectele de care noi suntem conştienti, dar care de multe ori pentru persoana iubită se transformă în acele lucruri mărunte care o fac întotdeauna să zâmbească.

A posteriori învătăm să zâmbim mai mult, să avem încredere în noi si chiar să riscăm pentru ca imaginea din spatele lentilei să devină din ce în ce mai clară.

Personalitate

Unii dintre noi am spune că femeile încep să iubească numai atunci când sunt iubite sau măcar cred acest lucru. Despre bărbaţi am spune că îşi dezvăluie sufletul pe zone succesive, precum o femeie îşi dezvăluie corpul. Totuşi, de multe ori observăm ca persoana îndrăgostită îşi pierde personalitatea. Fiecare persoană îndragostită spune că are personalitate, încearcă să îi facă pe alţii să creadă, dar nu-i întotdeauna adevărat.

De multe ori adevărata personalitate abia atunci se conturează, o personalitate care nu mai ţine cont de reguli şi care încearcă să devină ceea ce îşi doreşte persoana iubită. Iar unul dintre lucrurile cele mai importante pe care şi le însuşeşte această personalitate este că dacă iubim cu adevărat, nu trebuie să dăm prea mare importanţă faptelor acelora pe care îi iubim. Avem nevoie de ei, îi admirăm aşa cum sunt, le îndrăgim defectele şi în final, devin singurii care ne ajuta să trăim într-o anumita atmosferă, care ne devine din ce în ce mai dragă. E atmosfera în care noua personalitate învaţă să fie mai maleabilă, mai înţelegătoare şi mai inventivă.

Voi ce credeţi? Există reguli în dragoste? Sau dragostea are propria personalitate, ce nu respectă nicio regulă?

Timpul pentru o schimbare...

Linia a fost trasă. Rezultatul: bilanţ negativ. Un zâmbet rătăcit, dar care încearcă să revină. Ceva din interior ne îndeamnă să repărăm lucrurile, să facem în aşa fel încât să fim multumiţi de noi, încât rezultatele viitoare să ne aducă mai multe satisfacţii. Uşor, uşor începem să ne schimbăm şi să realizăm ceea ce ne dorim. Rămâne un gând fugar însoţit de acel zâmbet care a revenit cu putere: puteam să trag linia mai demult, dar nu mai contează, mă bucur că am început să mă schimb. Astfel de schimbări cred că sunt posibile. Sunt schimbări sincere, schimbări apreciate de cei apropiaţi, schimbări care ne formează ca şi personalitate. Nu mai revenim la vechile trăsături, păstrăm linia şi încercăm să o îmbunataţim.

Cum rămâne cu schimbările survenite datorită presiunilor celor din jur? Fie că ni se reproşează, fie că pierdem pe cineva apropiat, fie ca ni se explică că poate ar fi cazul să avem o altă atitudine? Nu contează motivele sau defectele pentru care ni se cere această schimbare, să spunem că sunt doar lucruri care dau naştere la multe alte conflicte. Aceste schimbări sunt posibile, sunt de durată…sau sunt doar aparente? Schimbări ca nişte roluri pe care le jucăm doar pentru un sezon, iar cand suntem siguri că furtuna a trecut, revenim la noi…cei dintotdeauna. Căutăm ca schimbarea să ne fie afirmată, dar nu este o schimbare pe care o facem pentru noi.

Voi credeţi în schimbări? O persoană se poate schimba cu adevărat doar din proprie voinţă sau…?

Corelaţii...

De multe ori afirmăm că dragostea este oarbă. Oare dragostea este indiferentă la defecte şi la slăbiciuni sau sunt doar aparenţe pe care stie să le păstreze? Când devenim nişte actori desăvărsiţi, care ştiu să păstreze aparenţele, încât relaţia respectivă să pară exact ceea ce ne dorim? Cât de mult ne putem încăpăţâna să ne agăţăm de imaginea pe care noi i-o atribuim unei persoane?

Acesta a fost potopul de întrebări desprins dintr-o conversaţie avută de curând cu o persoana care tinde să creadă că dragostea este oarbă. Eu nu cred asta, poate dragostea doar iartă toate acele imperfecţiuni pe care le negăm. În rest, cred că de cele mai multe ori sunt doar aparenţe pe care vrem să le păstrăm. Voi ce credeţi? Dragostea poate fi oarbă, când credem doar ceea ce vrem, sau indiferentă, în sensul de a conştientiza şi accepta imaginea reală a persoanei dragi? Cum se stabilesc corelaţiile: dragoste oarbă-aparenţe, dragoste indiferentă – acceptare sau…?

Generalizări

Generalizări: ” Îmi place de tine, pentru că eşti aşa…”. Ce înseamnă “aşa”, când auzi această afirmaţie mult prea devreme, când tu simţi că persoana care spune asta nu te cunoaşte? Oare plecăm de la nişte premise greşite sau vrem să credem cu disperare că acea persoană este exact ceea ce cautăm? Oare o încadrăm într-un tipar şi ne mulţumim să credem că aceea este realitatea? Apoi ne pierdem în comoditate langă o persoana care este “aşa” cum am visat-o?

Cum de uneori refuzăm să cunoaştem, doar pentru ca noi vrem să credem că acea persoană este “aşa”? Ridicăm acea persoană pe un piedestal pentru că este “aşa”, avem aşteptări de la ea din acelaşi motiv, dar oare ştim cum este ea cu adevărat? Sau credem că dacă îi ştim câteva principii în mod sigur este “aşa”? Totuşi, nu ne dăm seama că atunci când pune în practica acele principii, persoana respectivă este cu totul altfel şi că merită sa fie cunoascută exact cum este. Poate că ne va plăcea şi mai mult, trebuie doar să fim dispuşi să o cunoaştem fără generalizări si încadrări. Cred că merită să cunoaştem cu adevarat, tocmai pentru că defectele şi calităţile fac o persoana unică şi acestea pot fi adevăratele motive pentru care să ne placă.