Oportunitate sau compromis?

Alegeri, compromisuri, decizii pe care le luăm…Indiferent că sunt raţionale sau impulsive, întotdeauna în spate rămân lucrurile la care renunţăm în favoarea acestora, sau astfel spus costul de oportunitate, care reprezintă cea mai bună şansă sacrificată.. De câteva zile, mă întreb care este costul de oportunitate în cazul unei relaţii? Sau poate că relaţia în sine este un cost de oportunitate pozitiv şi lucrurile la care renunţăm în cazul acesta sunt: singurătatea şi frustrările?

Să spunem că acea relaţie este frumoasă, dar necesită din ce în ce mai multe lucruri la care trebuie să renunţăm. Iniţial se renunţă pentru că părţile nu se cunosc atât de bine, sau pentru a se evita certuri. Dar până unde pot merge aceste compromisuri? Ce se întâmplă cu costul de oportunitate? Ce facem daca acesta începe să însumeze din ce în ce mai multe lucruri care ne caracterizau sau lucruri care ne-ar fi ajutat să ne dezvoltăm în relaţia respectivă? Dacă toate aceste compromisuri reprezintă îngrădiri, iar costul de oportunitate înseamnă libertate, ce înclină balanţa în favoarea compromisurilor, pentru care de multe ori este mai simplu să optăm?

Voi ce credeţi? Există cost de oportunitate în relaţii sau chiar relaţia este un cost de oportunitate care cântăreşte mai mult decât compromisurile pe care suntem nevoiţi să le facem?

Dorinţă

Si iată-ne în acelaşi loc…Priveam în jur, zâmbeam şi mă gândeam că parcă acum câteva zile ne văzusem prima dată acolo. Liniştea pe care o căutam, senzaţia de deconectare, dorinţa de a uita de timp şi de motive, încă reuşea să păstreze puţin din toate aceste lucruri. Doar noi ne schimbasem, trecusem de la acceptare la negaţie, de la negaţie la renuntare şi într-un final la o dorinţă mai profundă. Un tumult de sentimente regăsite într-o dorinţă ce părea să învingă de fiecare dată orice raţiune, orice motivaţie. Genul de dorinţă pe care nu ştim să o controlăm, care de fiecare dată ne poartă către un moment frumos, care o face doar să persiste mai mult. Mi-ar fi plăcut să te întreb ce crezi că se va întâmpla cu această dorinţă? Oare crezi că într-o zi ea ar putea să ne poarte iar spre renunţare, doar pentru că sentimentele ajung să cântarească mai mult decat ceea ce putem avea cu adevărat? În final, ce se poate întâmpla cu dorinţele care sunt prea puternice?

Certitudini...

Nici o certitudine nu este definitivă…Certitudinea dragostei, certitudinea renunţării, certitudinea uitării. Cele mai frumoase sentimente rămân, e suficient un gest pe care să-l considerăm sincer ca ele să reapară şi sa ne facă să visăm iar. Cele mai aprige certuri dispar, e suficient un moment de linişte în care să ne lăsăm purtati de o dorinţă simplă.

În schimb, certitudinea dragostei e ca o provocare, pentru că trebuie verificată mereu. Uneori e de-ajuns un singur gest pe care să-l interpretam greşit ca o luptă interioară să înceapă. Alteori e de-ajuns un zâmbet că să ne dăm seama că poate am exagerat şi lucrurile revin pe făgăşul normal.

Cum vedeţi certitudinea dragostei? Credeţi că în verificarea ei mai există timp pentru plafonare, pentru momente în care considerăm că poate avem totul si nu există loc pentru mai mult? Până unde merge certitudinea dragostei? În ce condiţii această certitudine poate deveni un rezultat indus de lucrurile pe care ni le dorim?

Străini împreună

Ne dorim relaţii în care să existe echilibru, în care să existe siguranţa, în care să găsim linişte, în care să ne simţim în largul nostru. În astfel de relaţii avem încredere să fim noi, ne lăsăm purtaţi de sentimente şi rareori luăm în calcul riscul de a fi dezamăgiţi.

Dar cum rămâne cu relaţiile în care nu suntem pe aceeasi lungime de undă, în care diferenţa dintre gradele de implicare este din ce în ce mai evidentă? O parte mizează totul, este in stare de orice pentru a avea certitudinea acelei relaţii. Cealaltă parte admiră dăruirea şi sârguinţa celuilalt, dar s-ar putea lipsi oricând de ele. Ce echilibru se poate stabili în acest tip de relaţie? Siguranţă nu cred că poate exista, ci mai mult teama că de fiecare dată când celălalt este mai absent ca de obicei, relaţia se va încheia. Dezamăgire…chiar dacă apare şi ea ca să completeze conştientizarea faptului că acea relaţie nu este ce ne dorim, suntem dispuşi să trecem şi peste ea. Mai mult de atat, partea care pare mereu îndrăgostită şi dispusă să facă orice pentru acea relaţie, îşi cere iertare de fiecare dată, chiar şi atunci când nu greşeşte. Caută soluţii, face promisiuni, relaţia se transformă într-un cerc vicios din care nu reuseşte să mai iasă. Partea cealaltă devine din ce în ce mai absentă şi treptat relaţia se transformă în ceva de genul..străini împreună.

Relaţia continuă, sunt păstrate aparenţele, dar tensiunea şi distanţa nu mai pot fi negate. Totuşi, partea mai implicată, încă este dispusă facă orice compromis pentru relaţie. Târziu afirmă că se amăgeşte, dar nu ştie cum să renunţe. Care poate să fie elementul care să declanşeze finalul unei relaţii de acest gen? Cât de mult putem accepta să fim străini împreună?

Război sau pace?

Situaţii care ne plac, persoane în jurul cărora gravitează o marte parte din lucrurile pe care le facem, plăcere,o stare de comfort. Câteva zile frumoase, apoi câteva în care toate acestea intră în război cu conştientizarea faptului că poate ar fi mai bine să renunţăm. De cele mai multe ori pierdem fiecare bătălie a războiului respectiv şi chiar dacă ne dorim să renunţăm la el, când revin zilele de pace cădem în aceeaşi stare:”este frumos şi merită sa merg mai departe”. Când bătaliile devin mai furtunoase, luăm decizii, afirmăm că vom renunţa, pentru că nimic nu merită să ne consumăm atât de mult. Discuţii prelungite cu prietenii, întrebări, dorinţa de a lua măsuri. Apoi vin alte zile de pace, în care căutam o motivaţie pentru a uita de zilele de război. Totusi, aceste zilele de război îsi pun amprenta tot mai mult, încât treptat, farmecul zilelor de pace nu mai poate contrabalansa efectul lucrurilor care ne deranjează.

Război sau pace? Oare ce înclină balanţa? Dacă suntem conştienţi că nu poate exista pace fără război, cum decidem dacă le putem accepta pe amândouă? Dacă războiul devine din ce în ce mai aprig, cum găsim puterea pentru a pune capăt definitiv, mai ales atunci când credem că cea mai bună soluţie este să renunţăm şi totusi ne complacem în acea situaţie?