Singurătate

De multe ori, o parte din noi spune că cea mai groaznică condamnare este singurătatea. Singurătatea pe care o râvnim în unele momente în care ne simtim captivi în atenţia altor persone, poate deveni atât de păcălitoare şi apăsătoare. Singurătate ce devine cu atât mai groaznică atunci când suntem înconjuraţi de o mulţime de persoane, dar ne simţim mai neînţeleşi ca niciodată şi începem să ne întrebăm cum am ajuns acolo. Poate că am lăsat să treacă pe langă noi atâtea ocazii, poate că ne-am fixat niste standarde mult prea înalte sau poate că pur şi simplu am refuzat să fim atenţi. Poate că trăind cu iluzia a ceea ce am putea avea, am căzut în propria capcană şi am învitat singurătatea să ni se alăture în zbuciumul nostru interior.

De multe ori preferăm să nu recunoaştem această singurătate. Mai mult, din teamă şi din dorinţa de a scapa de ea ne aruncăm în relaţii şi treptat ajungem la singurătate în doi. Totusi, de ce de multe ori nu încercăm să trecem peste această stare şi să ajungem să avem încredere că o putem alunga? Chiar dacă uneori singuratea este inevitabilă, nu înseamnă că trebuie sa renunţăm, că trebuie să o lăsăm să se cuibarească mai mult în sufletele noastre, ci că poate uneori e indicat să o întâmpinăm cu zâmbetul pe buze şi cu gândul că dacă vrem cu adevărat să lăsăm pe cineva să ne cunoască şi să ne înţeleagă, vom reuşi.

Voi de ce vă temeţi cel mai mult?

Spune-mi...

Îmi propun atât de multe lucruri…În acele momente simt că hotărârea este prietenă bună cu mine, simt că voi face exact ceea ce mi-am propus. Apoi apari tu, tu care nu te superi niciodată pe impulsivitatea sau pe deciziile mele radicale. Mă provoci şi îţi place să-mi demonstrezi exact contrariul, iar eu uit de tot ceea ce îmi propusesem. Apoi, 2-3 zile port acel zâmbet plin de plăcere, dar care nu se simte vinovat, în care nu se simte niciun regret pentru că iar am uitat. Spune-mi, cine esti, cum de încă mai ai răbdare? Spune-mi, oamenii se schimbă cu adevărat sau este doar o iluzie? Spune-mi, de unde dependenţa mea de frumos, dacă aceasta contravine tuturor deciziilor pe care le iau când sunt departe de tine, când îmi place să cred că nu mai ai nicio influenţă asupra mea?

Dragă fantomă...

În ultimele zile am descoperit că îmi plac fantomele, ele fiind persoane cu care am încetat să vorbesc de ceva vreme. Mi se pare amuzant, cred ca au o calitate aparte: când simt că poate eşti bine se gândesc să te bântuie puţin. Mai în glumă, mai în serios, încă se cred irezistibile. Pentru ele nu contează ce s-a întâmplat, contează doar că poate mai există ceva şi dacă reapar au impresia că lucrurile se pot relua uşor.

Dragă fantomă, lasă-mă sa te anunţ că te înşeli. Oamenii merg mai departe, se maturizează, învaţă să zâmbească şi mai ales să se concentreze asupra altor lucruri. Ai toata libertatea să încerci, dar nu interpreta că refuzul constă în niste sentimente negative, ci în faptul că uneori este prea târziu să vezi anumite lucruri. Te rog, maturizează-te şi nu mai bântui , pentru că în timp sentimentele trec, noi ne schimbam şi poate că ceea ce mai speri să regăseşti este doar o iluzie.