Personalitate

Unii dintre noi am spune că femeile încep să iubească numai atunci când sunt iubite sau măcar cred acest lucru. Despre bărbaţi am spune că îşi dezvăluie sufletul pe zone succesive, precum o femeie îşi dezvăluie corpul. Totuşi, de multe ori observăm ca persoana îndrăgostită îşi pierde personalitatea. Fiecare persoană îndragostită spune că are personalitate, încearcă să îi facă pe alţii să creadă, dar nu-i întotdeauna adevărat.

De multe ori adevărata personalitate abia atunci se conturează, o personalitate care nu mai ţine cont de reguli şi care încearcă să devină ceea ce îşi doreşte persoana iubită. Iar unul dintre lucrurile cele mai importante pe care şi le însuşeşte această personalitate este că dacă iubim cu adevărat, nu trebuie să dăm prea mare importanţă faptelor acelora pe care îi iubim. Avem nevoie de ei, îi admirăm aşa cum sunt, le îndrăgim defectele şi în final, devin singurii care ne ajuta să trăim într-o anumita atmosferă, care ne devine din ce în ce mai dragă. E atmosfera în care noua personalitate învaţă să fie mai maleabilă, mai înţelegătoare şi mai inventivă.

Voi ce credeţi? Există reguli în dragoste? Sau dragostea are propria personalitate, ce nu respectă nicio regulă?

Happiness

Uneori limta dintre fericire şi nefericire este dată de un simplu zâmbet, de receptivitatea cuiva drag, de lucruri care de cele mai multe ori nu trebuie încadrate. Avem impresia că lucrurile trebuie să înceapă exploziv de frumos, dar cine spune că dacă păşim încet lucrurile nu pot ieşi mult mai interesant? Poate că avem nevoie de timp pentru a înţelege, pentru a ne adapta, pentru a cunoaşte, pentru a ne da seama de ceea ce dorim. Poate că drumul invers, de la nefericire la fericire este mai frumos şi senzaţia se păstrează mai mult decât atunci când entuziasmul nostru dispare după scurt timp. Poate că uneori avem nevoie să facem totul fără aşteptări, fără reguli, fără definiţii. Poate că ceea ce mă face astăzi fericită, mâine nu va mai avea efect şi invers.

Pâna la urmă ce este fericirea şi ce este nefericirea? De ce aproape întotdeauna raportăm totul la ele?

Joc maleabil

Aproape întotdeauna vrem ca jocul să se desfaşoare după regulile nostre. Ca să fim convinşi să luam parte trebuie să ne simţim apreciaţi, respectaţi şi de multe ori la primul pas care nu corespunde cu modul nostru de a fi, izbucnim. Devenim mai pretentioşi, mai atenti şi încercăm să continuăm jocul după placul nostru.

O parte domină, alta este dispusă să-i facă oricum pe plac. Dar ce s-a întâmplat cu maleabilitatea? Poate că abia când ne place de cineva cu adevărat uităm de interesele proprii, putem fi temperaţi şi abia atunci jocul devine provocator, incitant, nu mai exista pretenţii şi nimeni nu mai domnină...

Poate exista un joc în care părţile doar să se completeze, fără ca unul să simtă nevoia să fie el cel care dă tonul mişcărilor? Poate exista un joc tacit, maleabil în care să fim dispuşi să ne însuşim lucruri noi şi în care dorinţa de afirmare să fie egală? Putem găsi pasiuni comune pentru ca jocul să-şi menţină plăcerea?

Bilet de eliberare

Jocul a scăpat de sub control.Gesturi extreme, care nu te caracterizează. Dorinţa de a continua se contrazice cu dorinţa de a găsi soluţia ce îţi poate oferi un deznodământ favorabil..Au mai rămas doar câteva reguli ce nu ti se par corecte, dar poate că ele reprezintă adevărătul bilet de eliberare. Râvneşti la acea libertate, visezi la acea zi în care vei simţi doar linişte, iar tot tumultul de acum va fi doar o amintire trecătoare, asupra căreia nu trebuie să mai revii. Ce vei face? Eşti la un pas de bilet, dar încă nu ştii dacă ai puterea necesară. Poţi încălca câteva reguli personale pentru a atinge acea libertate? Curând poate vei uita că le-ai încălcat şi vei considera că un astfel de sfârsit este cheia pentru ceva mult mai frumos...

Definiţii şi întrebări

Uneori avem senzaţia că o înşiruire de întrebări ne poate ajuta să cunoaştem pe cineva. Cine sunt eu până la urmă? De ce m-ar caracteriza acele răspunsuri care pot fi evazive sau care se pot potrivi doar pentru acea zi, pentru sentimentele şi dorinţele de atunci? Poate că uneori nici eu nu ştiu cine sunt sau poate că alteori constat cu încântare că am mai descoperit ceva despre mine.

Poate că viaţa este precum o carte din care am citit o perioadă. Peste un timp revin asupra acestei carţi, dar nu mai ştiu exact la ce pagină am rămas. Citesc un pasaj la întâmplare, dar nimic nu mi se pare cunoscut.Poate că am greşit cartea sau poate că nu ştiu să o citesc astfel încât să înteleg ceva din acele rânduri. Amintiri care mi se par frumoase, dar în care nu mă regăsesc. Incerc să răsfoiesc cartea invers; poate aşa voi găsi ceva care să-mi pară cunoscut. Nu găsesc, pentru că nu mă pot defini atât de bine. Mai mult de atât, persoanele sunt într-o continuă formare.Schimbările nu pot fi percepute prin întrebări, ci printr-o altfel de cunoaştere. In timp învăţăm multe alte lucruri, concepţiile ni se schimbă, chiar noi suntem surprinşi de unele reacţii pe care le avem. Cu toţii ştim regulile de bază, dar nu ştim unde ne vor duce. Acesta rămâne un mister chiar şi pentru noi.

Un joc...

Un joc în care intenţiile nu sunt definite şi asta îl face mai palpitant. Un joc în care nu există reguli, dar în care jucătorii ştiu că singurul lucru pe care trebuie să se axeze este acela de a surprinde, dar într-un mod sincer. Un joc care în mod inexplicabil ne face mai zâmbitori. Un joc care aduce o pată de culoare în fiecare zi prin simplu fapt că există. Un joc, jocul ce treptat devine mai interesant, fie că este vorba de prietenie, de dragoste sau de acele lucruri de care simţim nevoia uneori. Un joc care îmi place pentru că implică atât amuzament, cât şi responsabilitate. Mai simplu spus: mă joc într-un mod care îmi place pentru a cunoaste ceea ce îmi doresc, iar pe masura ce cunosc mai mult, jocul devine o parte din mine. Iar partea mai frumoasă este că jocul meu poate deveni jocul altcuiva care-l inţelege, iar jocul altcuiva poate deveni jocul meu. Tot ce conteaza în final este că acel joc ne defineşte.