A fost un weekend fulger, dar grozav. Aş putea spune că a fost cel mai tare teambuilding de până acum şi mai ales ca după aceste experienţe, suntem în primul rând prieteni şi apoi colegi.
După un drum lung, care pe alocuri a semănat cu pista de la Monte Carlo şi o vreme capricioasă, când ne-am vazut ajunsi la pensiune, parcă nimic nu mai conta, nici măcar oboseala. În timp ce colegii noştrii din Bulgaria mâncau lunistiţi şi încercau să afle cum a fost drumul, noi eram puşi pe glumiţe şi curând am devenit colţul vesel al mesei.
A fost foarte distractiv când şeful nostru ne-a povestit cum a sărit acum câteva săptămâni şi ne-a spus că brusc, dupa o astfel de experienţă, realizezi că viaţa e mai scurtă şi începi să ai o alta perspectivă asupra lucrurilor. In timp ce îl ascultam povestind, spunând că e ca şi cum pentru puţin timp eşti Superman, mi-am dat seama că nu mai este loc de ezitare şi o să sar, orice ar fi.
Duminică dimineată, înainte să plecăm spre pod, am avut o altă surpriză frumoasă şi am mers la echitaţie. Incă nu îmi dau seama dacă am avut mai multe emoţii când m-am urcat în şa pe Meka şi a început să se plimbe sau când am făcut bungee. Iniţial le-am spus, gata, m-am urcat, mi-aţi facut poza, acum pot să cobor. Chiar dacă iniţial am stat puţin încordată, treptat m-am relaxat şi mi-a plăcut foarte mult plimbarea călare. Noroc că Meka nu era la fel de împiedicat ca mine pentru că nu ştiu ce ar fi ieşit.
Cred că ora de echitaţie a fost o încălzire foarte bună înainte să ajungem la pod. Inainte să ne vină rândul şi să semnăm că sărim de bunăvoie, ne-am tot îmbrăţişat, ne-am luat la revedere în moduri haioase şi eram din ce în ce mai nerăbdătoare. Am spus că vreau să sar a doua. Aş fi vrut să vad pe cineva din grupul nostru sărind în siguranţă şi nu as fi vrut să aud prea multe păreri ca să-mi fie mai teamă. In timp ce mă echipau, colega care trebuia să sară prima şi era deja echipată, s-a răzgândit în ultima clipă. Şi nu prea a mai avut când să-mi fie teamă. Mi-au explicat ce poziţie trebuie să am, cum să mă prind apoi că să mă traga, am glumit cu colegii că mi-am luat marţianul de dimineaţă şi că mi-a părut bine să-i cunosc şi iată-ma peste balustradă.
Pot sa spun că a fost teribil de frumoasă senzaţia pe care am avut-o, Am privit în faţă şi pentru câteva momente am avut sentimentul de libertate deplină. Apoi coarda s-a oprit, a urmat balans de câteva ori şi abia apoi, acolo jos, m-am speriat. Pentru câteva momente nu am îndrăznit să întind mainile sau să mă misc. Abia apoi am luat coarda pe care mi-au trimis-o şi am prins şurubul ca să mă poată trage. Bineînteles că am uitat tot ce trebuia să fac şi să întind mainile că să ştie că totul e ok şi mă pot trage. Mi-au povestit colegii că au văzut ca m-am prins, dar nu ştiau ce să facă, noroc că totusi mi-am amintit şi am întins mainile.
Când am revenit pe pod, toată lumea mă privea zâmbind şi asteptau să-mi afle parerea. A fost teribil de frumos. Este posibil ca după o astfel de experienţă să fi devenit puţin mai zăpăcită şi să-mi fi schimbat perspectiva asupra unor lucruri. Am sărit zâmbind şi am revenit pe pod zâmbind.
Incă mai am puţin din acel zâmbet şi din adrenalina de ieri şi vă trimit puţin din ele. Vă mulţumesc pentru încurajări, a fost o experienţă frumoasă.
