Armistiţiul dragostei

Pur şi simplu ne îndrăgostim. Poate că uneori persoana aceea este aşa cum o credem, poate că uneori este mai mult sau alteori este doar ceea ce vrem noi să fie.

Uneori putem numi atât de multe lucruri care ne plac la cineva, alteori nu mai avem nevoie de cuvinte, de explicaţii, doar ne simţim atraşi, captivaţi.

Uneori dragostea este reciprocă, alteori doar prin tact putem încerca să stabilim o relaţie de prietenie.

Uneori alegem să păstrăm distanţa, alteori să admirăm în tăcere acea persoană, dar să-i fim aproape.

Citeam de curând un articiol care m-a facut să mă gândesc cum trebuie să procedăm dacă suntem îndrăgostiţi de cineva care nu ne împărtăşeşte sentimentele? Sau invers: dacă ştim că cineva ne place, dar noi nu simţim la fel? Oare trebuie cineva învinovaţit dacă dragostea nu este reciprocă? Hmmm…cel care a respins-o, pentru că uite eu am vrut să-ţi dăruiesc totul, tu nu ai vrut? Sau..tu cel care te îndrăgosteşti?

Nu, tu nu eşti vinovat pentru că astfel de lucruri se întâmplă necontrolat şi acesta e o parte din farmecul lor. Dar, la fel de bine nu avem cum să învinovăţim pe cineva care nu ne-a dat nicio speranţă că ar căuta dragostea sau că şi-ar dori ceva. Mai mult noi suntem responsabili de acceptarea pe care ne-o poate dărui celalalt. Dacă ne îndrăgostim de cineva care nu simte acelaşi lucru, doar prin modul nostru de a fi, putem reuşi ca cealaltă persoana să vadă într-un mod frumos sentimenele pe care i le purtăm. Uneori pare mai simplu să victimizăm, să învinovăţim, dar această tactică nu va schimba sentimentele persoanei şi în final tot noi suntem cei care vom pierde şi urma de prietenie care începea să se contureze.

Cred că nimeni nu este vinovat pentru că nu poate exista o relaţie. Mai mult, ceea ce consideri stricat în momentul în care sentimentele nu sunt împărtăşite, poate deveni frumosul altuia şi oricât de dezamăgit eşti atunci, în momentul în care sentimentele vor fi reciproce, vei uita această experienţă şi vei avea încredere să dăruieşti şi să-ţi deschizi inima.

Voi ce credeţi despre dragostea neîmpărtăşită? Este vina cuiva pentru că pur şi simplu nu există acel ceva? Se poate ajunge la un armistiţiu, în care sentimentele să nu mai fie exteriorizate şi cei doi să păstreze o legătură frumoasă?

Algoritmul prieteniei

Fie X si Y două puncte într-un spaţiu nedefinit. La un moment t1, punctele se intersectează şi descoperă că se simt bine împreună, că au multe lucruri în comun. Încep să petreacă din ce în ce mai mult timp împreună, totul este frumos, există acea nerabdare de a se vedea, de a sta de vorbă cu orele, etc. La un moment t2, punctul X devine agresiv pentru că nu întelege că Y mai are şi alte ocupaţii, prieteni cu care trebuie să se mai vadă. Asa că devine insistent, găseste motive aparent banale pentru care anumite lucruri nu-i mai convin şi lucrurile încep să dea cu virgulă.

Y incearcă să înţeleagă, să arate ca nimic nu s-a schimbat şi mai ales să-l facă pe X să-şi dea seama că relaţiile de prietenie nu sunt exclusive. Nu e ca şi cum legi o prietenie şi hop-ţop te trezesti sugrumat de aceasta prietenie, fara să mai ai posibilitatea să respiri de unul singur. Apoi urmează replicile de genul: “dar ai uitat de mine”, “nu ne-am mai văzut de Z zile”, “n-ai mai dat niciun semn de viaţă”. Uite aşa, numarul de zecimale de după virgulă începe să tindă spre infinit. Pană la urmă prietenia nu presupune reciprocitate şi mai ales întelegere? Adica, dacă pur şi simplu ai o perioadă mai aglomerată, de ce atâtea întrebări sau reproşuri? Şi mai ales lipsa de încredere? De ce prietenia respectivă tinde să devină o ecuaţie aproape imposibil de rezolvat, tocmai în încercarea de a evita astfel de discuţii?

Apoi intervine o a 3 variabilă: timpul. E o variabilă ajutătoare, care încearcă să găsească soluţia corectă a ecuaţiei. Întăreste legătura stabilită între cele două puncte, dar mai ales le face să înţeleagă că dacă 2 persoane se plac din varii motive, nu este nevoie de demonstraţii permanente.