Hachiko- a dog’s story, este ecranizarea unei poveşti reale petrecută în Japonia în prima parte a secolului XX. Hachi, câinele care şi-a aşteptat stăpânul mort în fiecare seară timp de nouă ani este un exemplu de devotament şi de dragoste pentru japonezi. Mai mult, japonezii au înaltat chiar şi o statuie în cinstea lui Hachiko.
Filmul prezintă povestea adevărată a unui câine Akita Inu, un câine cu totul deosebit care îşi găseşte singur un stăpân într-un mic orăşel american. Cainele este numit Hachiko dupa pandativul pe care îl purta la gât (un simbol care reprezinta cifra 8 in limbajul japonez; 8 – hachiko). Treptat, profesorul Parker (Richard Gere) îl îndrăgeşte pe acesta şi încearcă să îl dreseze.
Pentru că Hachiko nu era o rasă oarecare, profesorul nu va reuşi să-l dreseze, dar spre surprinderea lui câinele începe să-l urmeze în fiecare zi în gară. Surpriza este şi mai mare atunci când, seară de seară Hachiko se întoarce în gară cu câteva minute înainte de sosirea profesorului pentru a-l întâmpina. Într-o zi nefastă, profesorul suferă un atac cerebral şi nu se mai întoarce. Timp de 9 ani Hachiko merge zi de zi la staţia de cale ferată pentru a-şi întâmpina stăpânul, uimindu-i pe localnici prin devotamentul lui şi oferindu-le acestora o lecţie despre iubire şi compasiune. Pe parcursul aşteptării sale, Hachiko a atras atenţia călătorilor, a apărut chiar şi într-un ziar, iar cei de la gară primeau donaţii pentru ca să-i asigure mâncarea zilnică.
Filmul mi-a fost recomandat de mai multe persoane şi cred ca toţi iubitorii de animale vor fi impresionaţi de legătura care se stabileşte între Hachiko şi stăpânul său.
Se afișează postările cu eticheta poveste. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta poveste. Afișați toate postările
26 oct. 2010
21 aug. 2010
Povestea lui niciodata...
Să nu te gândeşti nicio clipă că esti imună; aproape niciodată nu se întâmplă asta.
Niciodată nu e prea târziu pentru fapte nesăbuite; suntem neştiutori indiferent de vârstă.
Nu învăţam niciodată din experienţă; în acele momente de euforie uităm, experienţa devine o parte straină de noi.
Oricât de minunate ar fi lucrurile, oricât ne-am pregătit de bine, mereu va exista încă ceva care să ne surprindă, să ne zăpăcească şi să ne dea întreaga existenţă peste cap. Alteori niciodată devine acum şi este de-ajuns o clipă de spontaneitate pentru a descoperi acel moment de imprevizibil. Apoi vei vrea să crezi că aceste momente pot fi lăsate pentru niciodată şi că te poţi pierde într-o liniste pe care nu vei ştii să o defineşti. Din păcate, niciodată este mereu prezent ca un viitor din care ne place să facem parte, oricât de mult am nega. Afirmăm că niciodată nu o să mai alegem o cale complicată, dar cu toate acestea întotdeauna ne îndreptăm către ea, plini de nerăbdare.
Într-un moment de mustrare, conştiinţa mea mă ruga să nu mai îmbrăţişez ideea de niciodată. Mi-a spus că mi-a apreciat efortul, dar cu cât am vrut mai mult să mă agăţ de această ideea, lucrurile au ieşit tocmai invers şi niciodată a devenit prezent. În final, m-a rugat să nu mai uit povestea lui niciodată şi de fiecare dată să fac exact ceea ce simt, fără să mai raportez la timp, la momente, la niciodată...
Niciodată nu e prea târziu pentru fapte nesăbuite; suntem neştiutori indiferent de vârstă.
Nu învăţam niciodată din experienţă; în acele momente de euforie uităm, experienţa devine o parte straină de noi.
Oricât de minunate ar fi lucrurile, oricât ne-am pregătit de bine, mereu va exista încă ceva care să ne surprindă, să ne zăpăcească şi să ne dea întreaga existenţă peste cap. Alteori niciodată devine acum şi este de-ajuns o clipă de spontaneitate pentru a descoperi acel moment de imprevizibil. Apoi vei vrea să crezi că aceste momente pot fi lăsate pentru niciodată şi că te poţi pierde într-o liniste pe care nu vei ştii să o defineşti. Din păcate, niciodată este mereu prezent ca un viitor din care ne place să facem parte, oricât de mult am nega. Afirmăm că niciodată nu o să mai alegem o cale complicată, dar cu toate acestea întotdeauna ne îndreptăm către ea, plini de nerăbdare.
Într-un moment de mustrare, conştiinţa mea mă ruga să nu mai îmbrăţişez ideea de niciodată. Mi-a spus că mi-a apreciat efortul, dar cu cât am vrut mai mult să mă agăţ de această ideea, lucrurile au ieşit tocmai invers şi niciodată a devenit prezent. În final, m-a rugat să nu mai uit povestea lui niciodată şi de fiecare dată să fac exact ceea ce simt, fără să mai raportez la timp, la momente, la niciodată...
Etichete:
constiinta,
experienta,
fapte,
imun,
liniste,
mustrare,
negare,
niciodata,
poveste,
timp
20 mai 2010
Prima carte citită
Am primit o leapşa dragută de la George şi trebuie să povestesc despre prima carte citită.
Hmmm, cel mai probabil printre primele lucruri pe care le-am citit au fost nişte basme şi poveşti nemuritoare, dar prima carte de care îmi aduc aminte cu mult drag este Heidi, de Johanna Spyri. Carte prezintă povestea unei fetiţe orfane care este lăsată în grija bunicului său care locuieste în Alpi, aventurile prin care trece alături de noul prieten pe care si-l face aici şi modul în care reuseste să-şi îmbuneze bunicul. In momentul în care se reîntoarce la oraş pentru a avea grijă de o fetiţă bolnavă, ea simte lipsa bunicului şi a vieţii de munte. Atunci când reuseste să se întoarcă la bunicul său, o aduce în vizită şi pe fetiţa bolnavă, care datorită aerului curat începe să-şi recapete puterile şi se însănătoşeşte. Mult timp după ce am citit-o mi-am amintit cu drag de imaginea munţilor, imaginea bunicului, imaginea celor două prietene.
Leapşa merge mai departe la: Omlette du Fromage, Night On,Mereu la fel, Black Angel şi Waly
Hmmm, cel mai probabil printre primele lucruri pe care le-am citit au fost nişte basme şi poveşti nemuritoare, dar prima carte de care îmi aduc aminte cu mult drag este Heidi, de Johanna Spyri. Carte prezintă povestea unei fetiţe orfane care este lăsată în grija bunicului său care locuieste în Alpi, aventurile prin care trece alături de noul prieten pe care si-l face aici şi modul în care reuseste să-şi îmbuneze bunicul. In momentul în care se reîntoarce la oraş pentru a avea grijă de o fetiţă bolnavă, ea simte lipsa bunicului şi a vieţii de munte. Atunci când reuseste să se întoarcă la bunicul său, o aduce în vizită şi pe fetiţa bolnavă, care datorită aerului curat începe să-şi recapete puterile şi se însănătoşeşte. Mult timp după ce am citit-o mi-am amintit cu drag de imaginea munţilor, imaginea bunicului, imaginea celor două prietene.
Leapşa merge mai departe la: Omlette du Fromage, Night On,Mereu la fel, Black Angel şi Waly
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
