Incleştare

Puterea unui gând poate ţine în cleşte sufletul cuiva. Uneori nu suntem conştienţi de influenţa pe care o avem asupra acelei persoane, alteori suntem dominaţi de o satisfacţie meschină pentru a a vedea cât de departe poate merge adoraţia unei persoane.

In primul caz, în momentul în care realizăm că persoana respectivă tinde spre ceva mai mult, spre ceva mai frumos, încercăm să lămurim lucrurile fără a răni, fără a renunţa în totalitate la o prietenie care începea să se contureze. Inconştienţa poate fi controlată şi se poate evita o situaţie din care orgoliile ar ieşi puţin şifonate.

In cel de-al doilea caz, continuăm să ne jucăm..din păcate de cele mai multe ori într-un mod care poate nu ne caracterizează. Poate că abia atunci când şi noi trecem prin aceeaşi stare faţă de o altă persoană, realizăm ca acel cleşte lasă urme şi că cu greu pot fi estompate ulterior.

Totusi, de ce să fie nevoie ca sufletul nostru să fie încleştat de către o altă persoană, pentru a realiza că acel cleşte format din gânduri, atenţii mărunte şi cuvinte fugare, poate fi nociv dacă intenţiile nu sunt declarate încă de la început, tocmai pentru a nu crea confuzii?

Tăcere...

Intenţii diverse regăsite într-o tăcere aparent egală cu o alta tăcere. Este tăcerea fiecăruia, plină de gânduri, de corectări, retrăiri. Demult, aş fi spus că este o tăcere în care îmi place să mă pierd, pentru că de fiecare dată mă făcea să revin mai puternic…Dar reveneam tot în tăcere, nu aveam nevoie de cuvinte, ci doar de trăire. Atunci, mă gândeam că a convorbi tăcând înseamnă să cuprind mai mult decât poate limbajul să spună. Acum, punctul de sosire pare să fi ramas limbajul, ca şi când doar el mă poate ajuta să mă fac înţeleasă. Şi totuşi…mi-e dor de un moment de tăcere, mi-e dor de priviri ce ştiu sa se înţeleagă şi de cuvinte liniştite. Sentimentul de a-mi dori să-ţi împărtăşesc orice întâmplare s-a pierdut, a rămas doar siguranţa tăcerii fiecăruia….Cum ar fi dacă cel mai bine ne-am înţelege doar în tăcere?

Un joc...

Un joc în care intenţiile nu sunt definite şi asta îl face mai palpitant. Un joc în care nu există reguli, dar în care jucătorii ştiu că singurul lucru pe care trebuie să se axeze este acela de a surprinde, dar într-un mod sincer. Un joc care în mod inexplicabil ne face mai zâmbitori. Un joc care aduce o pată de culoare în fiecare zi prin simplu fapt că există. Un joc, jocul ce treptat devine mai interesant, fie că este vorba de prietenie, de dragoste sau de acele lucruri de care simţim nevoia uneori. Un joc care îmi place pentru că implică atât amuzament, cât şi responsabilitate. Mai simplu spus: mă joc într-un mod care îmi place pentru a cunoaste ceea ce îmi doresc, iar pe masura ce cunosc mai mult, jocul devine o parte din mine. Iar partea mai frumoasă este că jocul meu poate deveni jocul altcuiva care-l inţelege, iar jocul altcuiva poate deveni jocul meu. Tot ce conteaza în final este că acel joc ne defineşte.