Şah mat

Ironie subtilă, siguranţă aparentă, senzaţia că lucrurile au fost pecetluite, dar de fapt nu s-a întâmplat nimic. Un amalgam de trăiri, întrebări tăcute, zâmbete regăsite în dorinţa de a respecta fiecare lucru pe care mi l-am propus. Acum totul are legatură doar cu mine. Poate că încă nu ţi-ai dat seama, dar după mult timp, chiar şi jocul de şah a devenit atipic. Poziţiile s-au schimbat de prea multe ori, dar nu şi tactica. Tu crezi că încă muţi pentru amândoi, eu stiu că indiferent de mutarea ta, pentru mine jocul deja s-a terminat. În sfârşit e simplu să domini jocul, pentru că ai devenit singurul jucător.

Cu zâmbetul pe buze, pot să mă bucur de o zi ce-mi pare atât de simplă şi să-ţi opresc orice mutare. Şah mat, învingătorul îşi savurează victoria în linişte fără să încerce să triumfe şi astfel satisfacţia se transformă în zâmbet, iar zâmbetul în libertate.

Oare pentru a ajunge la acest şah mat putem pretinde uneori că nu există absolut nimic? Dacă ne gândim la situaţii în care simţim nevoia să demonstrăm cum suntem sau ce vrem.. şi pur şi simplu ne purtăm ca şi când am reusit să facem acest lucru şi nu mai avem nicio obligaţie? Oare atunci reuşim să ne detaşăm cu adevărăt şi să lăsăm orice gând departe? Cum ar fi sa ne trezim într-o zi şi să spunem stop fără să ne oferim nicio explicaţie sau motivaţie? Sau preferăm să ducem mai departe lucrurile, chiar şi cu acele goluri formate din lucrurile care nu ne-au reuşit, dar la care nu încetăm să ne gândim?

Duplicitate

De fiecare dată jocul de şah se juca în mintea ta şi nu pe masa din faţa ta. Pe măsură ce jocul se complica deveneai din ce în ce mai enigmatic. Îmi plăcea atât de mult să-ţi anticipez mişcările. Nu păreai surprins, îmi lăsai senzaţia că vrei sa te cunosc. De fiecare dată când atingeam un punct sensibil, zâmbeai şi încercai să muti jocul către punctele tale favorabile. Dar, ştiai că nu aş fi vrut să las nimic necunoscut şi că o să încerc să revin.

Nu-mi propuneam să descopar ceva anume, credeam doar că şi acele puncte sunt responsabile pentru efectul pe care îl aveai asupra mea. Târziu, am descoperit puncte duplicitare, puncte ce ar fi atras pe oricine prin frumuseţea lor exterioară. Din păcate, interiorul era gol, putred şi reusea să-ţi ştirbească din imaginea aproape perfectă pe care reuşisei să o creezi în timp. Acum era rândul tău să muti şi singura mutare care ţi s-a părut corectă a fost furia…Furie pentru că fusesei descoperit, cunoscut, răscolit. Indiferent de întelegerea care ţi s-a arătat în acel moment, ai fi vrut să afirmi că duplicitatea este cea mai bună opţiune pentru tine. Nu ai afirmat, ai preferat să rămâi un suflet gol, peticit cu calităţi de împrumut şi imitaţii care nu ţi se potriveau. Poate că ai fi fost mult mai frumos dacă ai fi păstrat unicitatea şi sinceritatea.

Poate că în fiecare există un colt intim, în care păstram secrete şi caracteristici de care nu suntem atât de mândri. Totusi..când lăsăm acest colţ să ne acapareze şi începem să ne ascundem? De ce nu putem renunţa la duplicitate? De ce nu avem încredere că cei din jur pot să ne placă pentru ceea ce suntem cu adevărat şi nu pentru imaginea pe care încercăm să o insinuăm? Oare sinceritatea de a fi noi înşine cu o persoană pe care o apreciem, nu cântăreşte mai mult decât dezamagirea dată de momentul în care măştile cad?

Dincolo de exterior

Aparent, de cele mai multe ori faptele cuiva pe care afirmăm că îl cunoaştem devin previzibile. Jocul cunoaşterii devine un joc de şah în care anticipăm cu uşurinţa mutările posibile. Nu de puţine ori ni se reproşează: “dar de unde ştiai că aşa o să fac?” Totuşi, cât de mult mai suntem dispuşi să vedem dincolo de exterior, dincolo de ceea ce este evident? Cât de mult încercăm să înţelegem că şi persoana despre care afirmăm acele lucruri, şi-a trasat niste limite? Oare nu toţi ne impunem limite cu care ne obişnuim, limite care uneori ne amendează pasiunile sau care ne atrag atenţia atunci când suntem pe cale să depăşim măsura? Limite care ne caracterizează, limte care stabilesc un echilibru între exces şi masură, limite pe care nu le înfruntăm. Deci, cât de mult mai suntem dispuşi să cunoaştem cu adevărat ceea ce se află dincolo de exterior? Care este motivaţia necesară pentru a face acest lucru?