Love me if you dare...

Un moment în care îţi doreşti nespus de mult un lucru…Totuşi, iei în vedere doar posibilitatea că nu se va întampla. Iţi spui că orice ar fi, poate ca pur şi simplu nu este să fie. Brusc, vine un moment în care eşti luat prin surprindere şi imposibilul devine posibil. Poate că nu a fost niciun moment imposibil, dar ai preferat să fii sceptic, să nu vrei să crezi, să nu vrei să te amăgeşti sau să speri. Momentul se consumă, îţi stârneşte un zâmbet imens, dar în acelaşi timp dă naştere unei alte dorinţe. Dar, iar nu vrei să crezi sau să faci ceva pentru ca lucrurile să fie posibile.

Când începem să credem într-o persoană? Când încetam să ne mai calculăm fiecare mişcare? Când putem să renunţăm la orgoliu şi să facem exact ceea ce simţim, făra a încerca să mai cântărim care dă mai mult? Până la urmă…cum rămâne cu spontaneitatea? Nu asta înseamnă sa iubeşti: să fii liber să arăţi ceea ce simţi în orice moment şi mai ales să îndrăzneşti să fii tu?

Gând pozitiv

Iniţial mă gândeam se scriu despre arta de a fi fericit sau despre lucrurile imposibile. Apoi mi-am dat seama că este vineri şi asta mă face fericită fără să fie nevoie să explic starea mea. Cât despre lucrurile imposibile, în mod sigur acestea sunt cele mai atrăgătoare, dar în final ne dăm seama că nu ele ne împiedică să fim fericiţi, ci încăpăţanarea noastră de a nu merge mai departe.

Astăzi spun doar că nu exista reţete pentru fericire, pentru ce trebuie să facem sau nu, există doar trăire. Poate că uneori avem nevoie doar să visăm, să zâmbim, să lăsăm imaginatia să încerce tot felul de jocuri, dar mai ales să avem încredere că ceva frumos urmează să se întâmple. Aceasta este starea predominanta de astăzi: “ceva frumos urmează să se întâmple” şi sper să vă molipsesc şi pe voi cu acest gând pozitiv.

Un weekend frumos, plin de zâmbete!

Varza de drept

Hmmm...Azi aş putea să mă gândesc la câteva lucruri imposibile: să fie deja sâmbătă, sau, şi mai bine, să fii dat deja examenul la drept şi acum să fiu încantată pentru că a fost aşa de uşor. Asta chiar lucru imposibil, pentru că am dat şi semestrul trecut un examen cu acelaşi prof şi parcă eram într-un cuptor şi îmi ziceam: gândeşte-te, gândeşte-te, ce mai poţi să scrii? Cert este că după oricât de multe examene, niciodată nu pare să dispară senzaţia de "nu ştiu nimic", deşi primul impuls este: orice mi-ar da, o să bat câmpii. Uneori merge, alteori chiar şi câmpii rămân fără cuvinte. Hmmm...deci, la drept chiar cred că este imposibil. Dar, mai sunt câteva ore în care o să gătesc o varză de clauze, arbitraj comercial, obligaţii, norme conflictuale, etc. Sper să-mi iasă delicioasă şi să-l încânte pe prof.

Limite...

Uneori lucrurile pot fi mai mult decât complicate…De ce să nu acceptăm acest lucru şi să ne irosim timpul trasând tot felul de limite? Limita dintre posibil şi imposibil, limita dintre agonie şi extaz, limita dintre interior şi exterior, limita dintre X şi Y, limita dintre ceea ce vreau şi ceea ce trebuie să fac, limita până la care sunt dispus să merg. Până la urmă care este rolul acestor limite? Sunt limite constructive? Ne ajută să nu ajungem în acelaşi punct de impas? Sau sunt limite de care uităm complet în momentul în care ne ciocnim cu realitatea? Oare putem ajunge prinşi între limite?