Intimitate

Nu sunt prea multe lucruri pe care să mi le explic..Poate că ideea că îi plăceam m-a făcut să-l plac şi eu, poate că dupa o relaţie plicticoasă ai nevoie de o îmbrăţişare adevărată, nicidecum de una grabită.

Ne-am trezit îmbrătişati şi totul s-a întâmplat mult prea repede. Indelung timp am rămas înlăntuiti, având convingerea că e doar o situaţie care nu se precipită şi care îţi dă posibilitatea să ţi-o doreşti singură, s-o anticipezi.

După lunga pauză de după îmbrăţişare ne-am sărutat cu precauţie, fără să simulăm o devorare reciprocă. Al doilea sărut a fost o explorare atentă, jucauşa.

M-am desprins de el...Nu înţelegeam ce se întamplă, dar nici nu aş fi vrut să mă gândesc. Calm, mi-a rostit numele şi m-a întrebat ce s-a întâmplat. Am zâmbit si aş fi vrut să-i spun cât de frumos e să-ţi auzi numele în asemenea situaţii. Cu toate că suntem practic nişte necunoscuţi, îmi ştie numele, şi-l aminteşte, îl pronunţă şi acest lucru dă un sens de apartenenţă unul altuia, de nevoie reciprocă de înţelegere, creează intimitate.

Intimitate incipientă, intimitate ce se dezvoltă în jurul sentimentului de linişte interioară şi al dorintei de a avea tot mai mult.

Voi cum ati defini intimitatea?

Duplicitate

De fiecare dată jocul de şah se juca în mintea ta şi nu pe masa din faţa ta. Pe măsură ce jocul se complica deveneai din ce în ce mai enigmatic. Îmi plăcea atât de mult să-ţi anticipez mişcările. Nu păreai surprins, îmi lăsai senzaţia că vrei sa te cunosc. De fiecare dată când atingeam un punct sensibil, zâmbeai şi încercai să muti jocul către punctele tale favorabile. Dar, ştiai că nu aş fi vrut să las nimic necunoscut şi că o să încerc să revin.

Nu-mi propuneam să descopar ceva anume, credeam doar că şi acele puncte sunt responsabile pentru efectul pe care îl aveai asupra mea. Târziu, am descoperit puncte duplicitare, puncte ce ar fi atras pe oricine prin frumuseţea lor exterioară. Din păcate, interiorul era gol, putred şi reusea să-ţi ştirbească din imaginea aproape perfectă pe care reuşisei să o creezi în timp. Acum era rândul tău să muti şi singura mutare care ţi s-a părut corectă a fost furia…Furie pentru că fusesei descoperit, cunoscut, răscolit. Indiferent de întelegerea care ţi s-a arătat în acel moment, ai fi vrut să afirmi că duplicitatea este cea mai bună opţiune pentru tine. Nu ai afirmat, ai preferat să rămâi un suflet gol, peticit cu calităţi de împrumut şi imitaţii care nu ţi se potriveau. Poate că ai fi fost mult mai frumos dacă ai fi păstrat unicitatea şi sinceritatea.

Poate că în fiecare există un colt intim, în care păstram secrete şi caracteristici de care nu suntem atât de mândri. Totusi..când lăsăm acest colţ să ne acapareze şi începem să ne ascundem? De ce nu putem renunţa la duplicitate? De ce nu avem încredere că cei din jur pot să ne placă pentru ceea ce suntem cu adevărat şi nu pentru imaginea pe care încercăm să o insinuăm? Oare sinceritatea de a fi noi înşine cu o persoană pe care o apreciem, nu cântăreşte mai mult decât dezamagirea dată de momentul în care măştile cad?