Tentaţie...

"Pot rezista la orice, cu excepţia tentaţiei" (Oscar Wilde)

Oricât de mult am ţinut la o persoană, oricum s-au terminat lucrurile, întotdeauna trebuie să mergem mai departe. Doar că uneori preferăm să credem că lucrurile s-au terminat cu adevărat, chiar dacă poate undeva a rămas un gând nostalgic, o dorinţă înabuşită şi cel mai sigur tentaţia…Tentaţia de a încerca din nou să cunoaştem acea persoană, tentaţia ca de această dată să acordăm mai multă atenţie şi să reuşim să recuperăm dorinţele pentru care nu am avut timp iniţial.

E o tentaţie ce stârneşte zâmbete, dar nu avem încredere că lucrurile vor fi cu adevarat altfel nici acum. Am vrea să încercăm, am vrea să nu ne mai gândim atât de mult la toate situaţiile posibile şi să acceptăm. Dar intuiţia ne spune că doar ne vom complica şi că poate va exista acelaşi deznodamânt şi atunci vom pierde toate lucrurile frumoase pe care le-am descoperit în perioada în care tentaţia nu a existat.

Oare cum putem rezista tentaţiei? Lucrurile se pot schimba cu adevărat sau tentaţia este doar o dorinţă toxică, în care unul trebuie să se bucure mereu de atenţia şi dăruirea celuilalt? Ca şi când ceea ce contează este doar siguranţa că cealaltă persoană încă te place.

Intotdeauna

Atunci când ne dorim ceva cu adevărat, cu siguranţă vom gasi o modalitate pentru a încerca. Dacă nu ne dorim vom găsi doar o scuză pentru a evita ceea ce se încearcă.

Uneori suntem mult prea hotărâţi, alteori ne trebuie timp pentru a înţelege ceea ce ne dorim. Întotdeauna există uneori si alteori, dar cu siguranţă în ambele cazuri suntem dispuşi să ne jucăm şi ultima carte doar pentru a avea confortul psihic că am încercat.

Apoi vine un moment cand nu mai contează uneori şi alteori, pentru că întotdeauna poate exista un nou început, o zi in care să încetăm să ne gândim la toate lucrurile pe care până atunci le considerăm prioritare. Şi chiar astăzi poate fi o astfel de zi…o zi în care totul poate fi raportat doar la dorinţa de a zâmbi.

Intimitate

Nu sunt prea multe lucruri pe care să mi le explic..Poate că ideea că îi plăceam m-a făcut să-l plac şi eu, poate că dupa o relaţie plicticoasă ai nevoie de o îmbrăţişare adevărată, nicidecum de una grabită.

Ne-am trezit îmbrătişati şi totul s-a întâmplat mult prea repede. Indelung timp am rămas înlăntuiti, având convingerea că e doar o situaţie care nu se precipită şi care îţi dă posibilitatea să ţi-o doreşti singură, s-o anticipezi.

După lunga pauză de după îmbrăţişare ne-am sărutat cu precauţie, fără să simulăm o devorare reciprocă. Al doilea sărut a fost o explorare atentă, jucauşa.

M-am desprins de el...Nu înţelegeam ce se întamplă, dar nici nu aş fi vrut să mă gândesc. Calm, mi-a rostit numele şi m-a întrebat ce s-a întâmplat. Am zâmbit si aş fi vrut să-i spun cât de frumos e să-ţi auzi numele în asemenea situaţii. Cu toate că suntem practic nişte necunoscuţi, îmi ştie numele, şi-l aminteşte, îl pronunţă şi acest lucru dă un sens de apartenenţă unul altuia, de nevoie reciprocă de înţelegere, creează intimitate.

Intimitate incipientă, intimitate ce se dezvoltă în jurul sentimentului de linişte interioară şi al dorintei de a avea tot mai mult.

Voi cum ati defini intimitatea?

Termen limită

Ipotetic, ne dorim foarte mult un lucru. Iniţial nu ştim dacă este posibil, dacă ne facem speranţe în zadar sau dacă situaţia va fi în favoarea noastră. Azi parcă totul merge foarte bine şi credem că vom reuşi ceea ce ne dorim, mâine lucrurile încep să nu mai fie prea roz şi atunci începem să ne gândim: hmmm…oare ce ar fi mai bine să fac? Poate că nu este posibil si dezamăgirea îmi readuce o senzaţie pe care mai demult mi-am propus să o ocolesc. Apoi, pentru încă o perioadă, lucrurile îşi revin şi iar avem senzaţia că vom obţine ceea ce ne-am propus.

Ce este indicat să facem în astfel de situaţii? În zilele favorabile, accelerăm mersul firesc al lucrurilor în speranţa că vom obţine mai mult? În zilele pesimiste, renunţăm…până data viitoare? Sau ne impunem un termen limită până la care încercăm să facem lucrurile aşa cum ne dorim? Iar când ajungem la termenul limită reanalizăm situaţia şi atunci decidem dacă e mai bine să ne reorientăm?

Voi cât de multă răbdare aveţi pentru a obtine lucrurile pe care vi le doriţi? Cum reuşim să ne temperăm pentru a avea mai multă răbdare?

Reuşită, Refuz şi Resemnare

Dacă în marketing există cei 4P (Produs, Preţ, Promovare, Plasament), în negociere cei 3C ( capacitate, credibilitate şi comunicare), de ce nu ne-am ghida pe termen lung după cei 3R: Reuşită, Refuz şi Resemnare.

Ne place să reuşim, ne întăreşte încrederea pe care o avem în noi. Gustul dulce al victoriei ne face să vrem mai mult, să ne stabilim noi ambiţii şi să încercăm să reuşim şi în îndeplinirea acestora.

Doar că nu întotdeauna putem avea chiar totul. Dacă am avea totul, ce s-ar întampla cu competitivitatea, cu determinarea de a ne reinventa de fiecare dată când lucrurile nu ies chiar aşa cum ne aşteptăm? Pierdem sau suntem refuzaţi, dar chiar şi în astfel de situaţii rămâne un zâmbet pentru că am încercat, pentru că am avut curaj să exteriorizăm acea dorinţă.

Reusită sau Refuz...Ambele par foarte bine definite. Totuşi, provocarea cea mai mare rămâne Resemnarea. De cele mai multe ori pare departe şi nu avem răbdare să o cunoaştem. Fie devenim prizonieri ai Refuzului şi nu vrem să acceptăm, fie ne plafonăm şi afirmăm că nimic nu poate înlocui ceea ce ni s-a refuzat. Totuşi...nu trebuie să renunţăm să îndeplinim această provocare şi să ne resemnăm, pentru că doar aşa putem să redescoperim Reuşita şi Refuzul.

Love me if you dare...

Un moment în care îţi doreşti nespus de mult un lucru…Totuşi, iei în vedere doar posibilitatea că nu se va întampla. Iţi spui că orice ar fi, poate ca pur şi simplu nu este să fie. Brusc, vine un moment în care eşti luat prin surprindere şi imposibilul devine posibil. Poate că nu a fost niciun moment imposibil, dar ai preferat să fii sceptic, să nu vrei să crezi, să nu vrei să te amăgeşti sau să speri. Momentul se consumă, îţi stârneşte un zâmbet imens, dar în acelaşi timp dă naştere unei alte dorinţe. Dar, iar nu vrei să crezi sau să faci ceva pentru ca lucrurile să fie posibile.

Când începem să credem într-o persoană? Când încetam să ne mai calculăm fiecare mişcare? Când putem să renunţăm la orgoliu şi să facem exact ceea ce simţim, făra a încerca să mai cântărim care dă mai mult? Până la urmă…cum rămâne cu spontaneitatea? Nu asta înseamnă sa iubeşti: să fii liber să arăţi ceea ce simţi în orice moment şi mai ales să îndrăzneşti să fii tu?

Zâmbete diferite...

Oglinzi paralele…Zâmbete diferite…Şi totusi, ambele îmi aparţin.

Un zâmbet jucăuş, care are la bază siguranţă, plăcere, convingerea că pentru mult timp va exista încă un element care să surprindă…E un zâmbet ce nu se ascunde, tocmai pentru că pot fi eu în orice moment.

Celălalt zâmbet e plin de dorinţă…E un zâmbet ce revine în fiecare moment în care îmi dau seama că mă intrigă, un zâmbet mereu provocat, dar care triumfă de fiecare dată când celalalt se lăsa descoperit într-un mod frumos şi intenţiile stiu să fie înţelese.

Imi place ce privesc în fiecare oglindă…Pentru un moment zâmbetele se întrepătrund şi rămâne doar întrebarea: care va domina ? Cum pot să-mi dau seama care zâmbet vreau să-l păstrez?

Este posibil să ne placă două persoane la fel de mult, în acelaşi timp? Dacă în ambele cazuri există acel “ceva” cum reuşim să alegem?

Evadare...

Captivitate…Un tumult de lucruri ce par fără sfârşit…Lucruri care nu aduc prejudicii, dar care plictisesc şi stopează o parte din energia destinată altor lucruri. Hmmm, cine ştie…poate că lucrurile nu se termină niciodată cu adevarat, poate că este doar o senzaţie pe care ne place să o inducem..Poate că ele pot fi reluate în orice moment cu aceeaşi perseverenţă şi sârguinţă…

Rămâne doar dorinţa avidă de evadare…O evadare dulce, în care putem deveni spectatorii vietii cotidiene, fără să fie nevoie să ne mai simtim prinşi. Momente de relaxare, zâmbete, ghiduşii şi energia poate să revină…

Azi mi-e dor de evadare şi de o zi nedefinită, plină de imprevizibil. Voua cum vă place să evadaţi din cotidian?

Libertate...

Unii dintre noi am putea spune că fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie. De multe ori, lucrurile pe care ni le-am dorit atât de mult, se întâmplă abia după ce am renunţat la ele…

Alţii dintre noi am spune că poate nu trebuie să facem nicio legătură între lucruri şi că doar trebuie să le trăim aşa cum vin, făra îngrădiri şi explicaţii. Poate că dacă nu am fi atat de grăbiţi,nu ne-am mai rătaci înainte…sau altfel spus în dorinţa de a se întâmpla ceva special pentru a ne simţi împliniţi cu adevărat.

Poate că în fiecare zi pierdem şi câştigăm ceva, dar indiferent de rezultat, ceea ce ştiu este că fiecare zi poate fi plină de inedit, plină de taine…şi pentru a le putea descoperi am nevoie de libertatea şi încântarea de a face ceea ce simt.. Si chiar dacă o să ratez ceva, îmi ramâne mereu libertatea de a dispune de ceea ce îmi doresc, de a mă întoarce, de a mă opri…făra a fi influenţată.

Cum ar fi dacă nu ne-am mai lăsa influentaţi de ceea ce îşi doresc ceilalţi pentru noi, chiar dacă ştim că este ceva frumos…? La fel cum nişte cuvinte sau priviri care nu ne înţeleg, nu trebuie sa ne oprească din a fi noi, din a arăta ceea ce simţim, oricat de nepotrivit poate părea uneori… Oare poate exista doar libertate şi influenţa să devină ceva ce încă nu a fost descoperit?

Vânt de toamnă

Un vânt jucăuş de toamnă ajutase zâmbetul să ajungă acasă…Ea îi simţise lipsa, dar încercase în tot acel timp să cântărească lucrurile, să-şi dea seama de ceea ce îşi doreşte…El încerca să o înteleagă, să o citească, să-şi dea seama de ce anume are nevoie.. Se gândea că ingredientele trebuie să fie mereu aceleaşi, dar de fiecare dată în cantităţi diferite. Doar aşa poate să păstreze dorinţa. Farmecul poate să dispară atât de usor, dar dacă reinventăm reţeta de fiecare dată, mereu va exista sentimentul că lucrurile pot fi mai frumoase, mai profunde…Noi înclinăm balanţa, noi alegem ingredientul predominant de fiecare dată.

El îşi dorea să înveţe să-i citească zâmbetul. Astfel, va ştii când îi este dor de ciocolată sau când îşi doreşte mai mult caramel. Zâmbetul se va combina cu ciocolată, imaginaţia va alege caramelul pentru că îi inspira dorinţa, buzele vor alege o cremă delicioasă al cărei gust să persiste…Ciocolata avea gust de sinceritate, siropul de înţelegere…

Ea îşi regăsise zâmbetul..Vântul jucăuş aduse şi o îmbrăţişare caldă, care o făcuse să înţeleagă că surâsul din ultimele luni era doar efectul lui. Acum nu mai conta că a fost dezorientată, conta doar că va avea timp suficient să-şi înţeleagă sentimentele şi să le exteriorizeze. Îmbrătişarea devenea din ce în ce mai strânsă, iar ei îi place tot mai mult să fie acolo…Doar vântul jucăuş de toamnă îi mai privea, răspândind un parfum dulce pe care amandoi îl simţeau la fel…

Cât de mult suntem dispuşi să reînventăm reţeta? Credeţi că este posibil că în fiecare zi să învăţăm să iubim mai mult, mai frumos? Recunosc..astăzi sunt cam visătoare, dar cred că tot vântul jucăuş de toamnă este responsabil..

Labirintul alegerilor

Dorinţe, amintiri, spaime şi bucurii compun labirintul în care adeseori mă pierd, mă regăsesc şi mă pierd din nou. În acele ore totul devine posibil, atât binele cât şi răul. Dar, un final aleg ca zâmbetul să învingă orice. E o alegere sigură, pe care o fac de fiecare dată. Când labirintul se complică şi am tentaţia să aleg acelaşi drum, îmi spun că deja am fost acolo, ştiu că nu este drumul potrivit şi că este timpul pentru o noua alegere. Poate va duce la acelaşi lucru, sau poate voi descoperi ceva cu totul special. Nu ştiu dacă este alegerea bună, dar îmi place să cred că şi cea mai banală alegere îşi are rostul ei. Iar, mai mult de atât, când ajung într-un nou punct al labirintului, trebuie să mă adaptez, nu să privesc în urmă sau să-mi doresc să revin, pentru că poate ar fi fost altfel...

Ce părere aveţi despre alegerile pe care le facem zi de zi? Există coincidenţe, alegeri bine gândite sau mai mult alegeri spontane, inedite? Credeţi ca indiferent de alegeri şi de drumul pe care îl urmăm în labirint, rezultatul poate fi acelaşi? Ieşirea din labirint este unică sau pot exista mai multe ieşiri?

E simplu...

Fiecare relaţie, se câştigă sau se pierde în fiecare zi. Încrederea, sinceritatea, dorinţa, vin pe parcurs şi în momentul în care şi-au gasit locul, ne ajută să întărim relaţia respectivă şi să-i descoperim momentele frumoase. Astfel, e simplu…să avem încredere în noi si în cei dragi.

Zâmbetele pornesc din interior, din reacţiile care ne copleşesc, din atenţia pe care o acordăm fiecărui lucru, oricât de banal sau de transparent pare iniţial. De noi depinde cât vrem să păstram aceste zâmbete şi cui vrem să le dăruim. E simplu să zâmbim, un zâmbet poate să conducă doar la un alt zâmbet.

E simplu ca în fiecare zi sa am o atitudine pozitivă şi să încerc să fac tot ceea ce-mi doresc. Pentru voi ce este simplu?

Dorinţe atemporale

Dorinţele nu pot fi nici provocate, nici înăbuşite după cum am vrea. Ele pornesc din adâncurile cele mai ascunse ale fiinţei noastre, fie că sunt bune sau rele. Se nasc fără să ne dăm seama, doar ne trezim cu ele şi atunci le acceptăm, gândindu-ne că ne reprezintă, că îmbracă atât de bine forma sentimentelor noastre.. Uneori se ascund, alteori se îndeplinesc. Poate că o dorinţă adevărată, nu dispare niciodată, doar ne lasă senzaţia că am trecut peste acel lucru pe care ni-l doream atât de mult. Doar că în timpul care trece fără ca acea dorinţă să se mai facă simţită, noi ne schimbăm, învaţăm lucruri noi, ne fixăm alte ţeluri. Oare când dorinţa reapare ne întrebăm dacă ni se mai potriveşte? Sau încă ne place să ne agăţam de acea senzaţie din trecut şi nu reusim să ne dăm seama că dacă acum acel lucru s-ar putea împlini, nu am mai avea nicio satisfactie? Hmmm… dorinţele pot fi atemporale, pot să reziste schimbărilor prin care trecem, pot sa ni se potrivească în orice moment?

Corelaţii...

De multe ori afirmăm că dragostea este oarbă. Oare dragostea este indiferentă la defecte şi la slăbiciuni sau sunt doar aparenţe pe care stie să le păstreze? Când devenim nişte actori desăvărsiţi, care ştiu să păstreze aparenţele, încât relaţia respectivă să pară exact ceea ce ne dorim? Cât de mult ne putem încăpăţâna să ne agăţăm de imaginea pe care noi i-o atribuim unei persoane?

Acesta a fost potopul de întrebări desprins dintr-o conversaţie avută de curând cu o persoana care tinde să creadă că dragostea este oarbă. Eu nu cred asta, poate dragostea doar iartă toate acele imperfecţiuni pe care le negăm. În rest, cred că de cele mai multe ori sunt doar aparenţe pe care vrem să le păstrăm. Voi ce credeţi? Dragostea poate fi oarbă, când credem doar ceea ce vrem, sau indiferentă, în sensul de a conştientiza şi accepta imaginea reală a persoanei dragi? Cum se stabilesc corelaţiile: dragoste oarbă-aparenţe, dragoste indiferentă – acceptare sau…?

Dorinţă

Si iată-ne în acelaşi loc…Priveam în jur, zâmbeam şi mă gândeam că parcă acum câteva zile ne văzusem prima dată acolo. Liniştea pe care o căutam, senzaţia de deconectare, dorinţa de a uita de timp şi de motive, încă reuşea să păstreze puţin din toate aceste lucruri. Doar noi ne schimbasem, trecusem de la acceptare la negaţie, de la negaţie la renuntare şi într-un final la o dorinţă mai profundă. Un tumult de sentimente regăsite într-o dorinţă ce părea să învingă de fiecare dată orice raţiune, orice motivaţie. Genul de dorinţă pe care nu ştim să o controlăm, care de fiecare dată ne poartă către un moment frumos, care o face doar să persiste mai mult. Mi-ar fi plăcut să te întreb ce crezi că se va întâmpla cu această dorinţă? Oare crezi că într-o zi ea ar putea să ne poarte iar spre renunţare, doar pentru că sentimentele ajung să cântarească mai mult decat ceea ce putem avea cu adevărat? În final, ce se poate întâmpla cu dorinţele care sunt prea puternice?

Certitudini...

Nici o certitudine nu este definitivă…Certitudinea dragostei, certitudinea renunţării, certitudinea uitării. Cele mai frumoase sentimente rămân, e suficient un gest pe care să-l considerăm sincer ca ele să reapară şi sa ne facă să visăm iar. Cele mai aprige certuri dispar, e suficient un moment de linişte în care să ne lăsăm purtati de o dorinţă simplă.

În schimb, certitudinea dragostei e ca o provocare, pentru că trebuie verificată mereu. Uneori e de-ajuns un singur gest pe care să-l interpretam greşit ca o luptă interioară să înceapă. Alteori e de-ajuns un zâmbet că să ne dăm seama că poate am exagerat şi lucrurile revin pe făgăşul normal.

Cum vedeţi certitudinea dragostei? Credeţi că în verificarea ei mai există timp pentru plafonare, pentru momente în care considerăm că poate avem totul si nu există loc pentru mai mult? Până unde merge certitudinea dragostei? În ce condiţii această certitudine poate deveni un rezultat indus de lucrurile pe care ni le dorim?

Relaţii secrete

Cât de mult putea să mai viseze? O dorinţă ascunsă începea să devină realitate. Iniţial, şi-a dorit să creadă că şi acum va fi doar un entuziasm trecător. Insă, pe măsură ce îl cunoaştea, începea să simtă că atunci când chiar îţi place de cineva, dorinţa şi entuziasmul nu se mai temperează. Din contră, vrei să afli tot mai mult, gândurile şi întrebările referitoare la el încep să se întreacă, dar la un mod frumos, plin de nerăbdare. Toţi îi observau zâmbetul şi ar fi vrut să-i ştie cauza. Ea continua să zâmbească, fără să spună ceva, pentru că aceasta este taina ei şi nu putea fi alterată de păreri sau sugestii. Fiecare conversaţie, zâmbet şi întalnire începeau să se transorme în pasiune ei secretă. Nu o mai interesa altceva, pentru că după mult timp, reuşea din nou să zâmbească din tot suflet. El era cauza, iar ea îşi dorea să păstreze totul doar pentru ea.

Astăzi vă întreb ce părere aveţi despre relaţiile secrete? Secret în sensul în care, între două persoane există o conexiune frumoasă, dar în public păstrează distanţa. Un salut timid, câteva întrebări simple, dar altfel nici nu ai crede că se cunosc. Secret, în sensul în care acesta poate fi încă un ingredient care să aducă ceva pozitiv relaţiei respective. Care ar fi motivele care v-ar îndemna să aveţi o relaţie secretă?

Cum ar fi?

Dacă aş servi întâi desertul şi abia apoi mâncarea doar pentru că întotdeauna abia aştept să ajung la desert? Dacă unele situaţii ar începe cu deznodământul, pentru ca mai apoi să aflu care a fost punctul de plecare? Dacă azi aş sta pe tavan şi as scrie de la dreapta la stânga? Daca azi aş face totul invers pentru că aşa m-aş simti bine? Cum ar fi dacă pentru o zi totul ar fi invers?

Cum ar fi dacă de fiecare dată când interacţionăm cu cineva am fi noi, fără dorinţa de a impresiona sau fără impulsul de a afirma nişte lucruri care nu ne caracterizează? Cum ar fi dacă am avea întotdeauna curajul să afirmăm ceea ce gândim, fără să ne facem griji pentru părerile celorlalţi? Cum ar fi dacă am fi mereu sinceri? Cum ar fi dacă farmecul cunoaşterii nu ar dura doar până când obţinem ceea ce vrem?

Un drum de dorinţe

Ceasul de alarmă, graba de luni dimineaţă. Stropi de ploaie, persoane mai morocănoase ca de obicei. Vecinul cu care mă intersectez în staţie cam de 2-3 ori pe saptămână. Un zâmbet fugar, o privire care poate caută încă un zâmbet. Aglomeraţia de la metrou, persoane ce îi studiază îndelung pe noii veniţi. Uneori e un moment de răgaz şi drumul cu metroul, un moment în care pot să visez fără să fiu întreruptă, un moment în care mă gandesc la ce s-ar putea întampla astăzi. Poate ceva nou, sau poate ceva care să mă facă să simt că sunt acolo unde trebuie. Dorinţa de a încerca ceva nou, poate chiar şi un drum nou. Asa că am coborât cu o staţie mai devreme şi am evitat drumul pe care îl făceam în fiecare zi. Aparent banal, doar un alt drum. Totusi, a fost mai mult de atât, a fost un fel de a-mi spune că fiecare dorinţă îşi are însemnătatea ei şi nu trebuie să o las sa se piardă, pentru că fiecare poate duce la ceva nou, la ceva special, iar mai apoi la o altă dorinţă. Poate la un drum de dorinţe în care fiecare oprire este o dorinţă împlinită, iar fiecare pornire o nouă dorinţă.