Termen limită

Ipotetic, ne dorim foarte mult un lucru. Iniţial nu ştim dacă este posibil, dacă ne facem speranţe în zadar sau dacă situaţia va fi în favoarea noastră. Azi parcă totul merge foarte bine şi credem că vom reuşi ceea ce ne dorim, mâine lucrurile încep să nu mai fie prea roz şi atunci începem să ne gândim: hmmm…oare ce ar fi mai bine să fac? Poate că nu este posibil si dezamăgirea îmi readuce o senzaţie pe care mai demult mi-am propus să o ocolesc. Apoi, pentru încă o perioadă, lucrurile îşi revin şi iar avem senzaţia că vom obţine ceea ce ne-am propus.

Ce este indicat să facem în astfel de situaţii? În zilele favorabile, accelerăm mersul firesc al lucrurilor în speranţa că vom obţine mai mult? În zilele pesimiste, renunţăm…până data viitoare? Sau ne impunem un termen limită până la care încercăm să facem lucrurile aşa cum ne dorim? Iar când ajungem la termenul limită reanalizăm situaţia şi atunci decidem dacă e mai bine să ne reorientăm?

Voi cât de multă răbdare aveţi pentru a obtine lucrurile pe care vi le doriţi? Cum reuşim să ne temperăm pentru a avea mai multă răbdare?

Garanţii..

Unele situaţii sunt exact ceea ce par. Fără să existe îndoieli, fără să căutam motive ascunse, fără să simţim nevoia de a le cerceta. Ne bucurăm de ele şi atât. Din când în când, mai tragem linia şi vedem care sunt elementele care s-au acumulat. Ne dăm seama că avem încredere şi nu exista semne de întrebare.

Alte situaţii ne pun la încercare. De multe ori, acestea sunt interpretabile şi alegem să credem ceea ce vrem. Auzim mai mult decat ni s-a spus, căutăm înţelesuri ascunse, creăm scenarii şi în final alegem varianta cea mai convenabilă pentru noi.

În ambele cazuri, până unde poate merge încrederea pe care o acordăm? Avem încredere sau considerăm că avem, dar putem garanta pentru o persoană apropiată? Poate că la un moment dat am făcut-o, am garantat pentru o persoană pe care credeam că o cunoastem şi că nu are cum să ne dezămăgească. Totusi, s-a întâmplat exact contrariul. Cum restabilim încrederea? Ce ne determină să putem garanta pentru cineva? În ce se transformă această garanţie? Într-o încredere oarbă, mult prea subiectivă sau în dorinţa de a considera că o persoană nu ne poate dezamăgi, tocmai pentru că noi am garantat pentru ea?

Străini împreună

Ne dorim relaţii în care să existe echilibru, în care să existe siguranţa, în care să găsim linişte, în care să ne simţim în largul nostru. În astfel de relaţii avem încredere să fim noi, ne lăsăm purtaţi de sentimente şi rareori luăm în calcul riscul de a fi dezamăgiţi.

Dar cum rămâne cu relaţiile în care nu suntem pe aceeasi lungime de undă, în care diferenţa dintre gradele de implicare este din ce în ce mai evidentă? O parte mizează totul, este in stare de orice pentru a avea certitudinea acelei relaţii. Cealaltă parte admiră dăruirea şi sârguinţa celuilalt, dar s-ar putea lipsi oricând de ele. Ce echilibru se poate stabili în acest tip de relaţie? Siguranţă nu cred că poate exista, ci mai mult teama că de fiecare dată când celălalt este mai absent ca de obicei, relaţia se va încheia. Dezamăgire…chiar dacă apare şi ea ca să completeze conştientizarea faptului că acea relaţie nu este ce ne dorim, suntem dispuşi să trecem şi peste ea. Mai mult de atat, partea care pare mereu îndrăgostită şi dispusă să facă orice pentru acea relaţie, îşi cere iertare de fiecare dată, chiar şi atunci când nu greşeşte. Caută soluţii, face promisiuni, relaţia se transformă într-un cerc vicios din care nu reuseşte să mai iasă. Partea cealaltă devine din ce în ce mai absentă şi treptat relaţia se transformă în ceva de genul..străini împreună.

Relaţia continuă, sunt păstrate aparenţele, dar tensiunea şi distanţa nu mai pot fi negate. Totuşi, partea mai implicată, încă este dispusă facă orice compromis pentru relaţie. Târziu afirmă că se amăgeşte, dar nu ştie cum să renunţe. Care poate să fie elementul care să declanşeze finalul unei relaţii de acest gen? Cât de mult putem accepta să fim străini împreună?

Captivitate

Ce ne determină să depindem de un moment? Un moment în jurul căruia gravitează toate acţiunile noastre. Indiferent de ceea ce facem, de ocupaţiile adiacente, gândul nostru este doar la acel moment, ca şi când ne tot repetăm: “abia aştept să vină ziua aceea”. De când acest moment viitor este bifat pe agendă, parcă nu ne mai putem bucura de alte lucruri, oricât de interesante ar fi.

Ce mi se pare mai trist este că atunci când este timpul pentru acel moment care a fost aşteptat cu ardoare, nimic nu se întamplă. Dezamăgire care nu poate fi mascată, sfaturi de genul: “important este să mergi mai departe, sa te concentrezi pe alte lucruri”. Da, foarte corect, dar oare nu puteam face ceva pentru a nu se ajunge la această stare? Chiar dacă s-ar fi putut întâmpla aşa cum speram, de ce să fim captivi într-un moment viitor? Sunt de acord să avem răbdare pentru ca unele lucruri să se întample, dar de ce să facem un scop din asta?