Cuvinte

E ciudat cum de cele mai multe ori cuvintele învăluite ale unei persoane care îţi place, te tulbură mai mult decât declaraţiile simple ale unei persoane care nu-ţi place. În prima situatie revii asupra lor de nenumărate ori, cochetezi cu ideea că poate persoană respectivă a vrut sa evidenţieze exact ceea ce simţi şi tu. În cea de-a doua situaţie, încerci să ţi le reamintesti, dar nu te mai poţi concentra asupra situaţiei şi pur şi simplu mergi mai departe. Si astfel revii asupra cuvintelor tulburătoare, la fel de simple, dar spuse exact de cine trebuie…

Inflaţie verbală

Dacă un cuvânt spus acum poate evita mult mai multe mâine sau poate duce la sporirea lui cu încă o sută, oare cât de important este să spui un lucru just, care mai apoi s-ar putea pierde în inflaţia verbală? Poţi să-l spui plecând de la premise şi anticipând urmări ce vor da lucrului spus cea mai mare valoare. Totuşi, dacă valoarea fiecarei afirmaţii constă în continuitatea şi coerenţa discursului care trebuie întreţinut, alegerea posibilă va fi doar între a vorbi fără încetare şi a nu vorbi niciodată.

Explozie de cuvinte

Explozie de cuvinte..Cuvinte care ascund multe, cuvinte care se unesc unele cu altele, cuvinte care lasă impresia că nu ştiu unde vor sa ajungă. Apoi, brusc, datorită a doua, trei vorbe emoţia devine irezistibilă, necontrolabilă, dând peste cap măsura sentimentelor. Uneori nici măcar nervii nu mai rezistă să aştepte această explozie de cuvinte, pentru că şi ei au îndurat prea multe. Abia acum armura lor este înlăturată, cuvintele îşi menţin efectul şi singurul rezultat este zâmbetul care nu mai are nevoie de niciun cuvânt.

De curând aş fi spus foarte convinsă că vreau doar fapte, nu cuvinte. Acum cred că explozia de cuvinte poate deveni un obicei frumos, care să întregească efectul întâmplărilor care devin din ce în ce mai previzibile. E uimitor de frumos cum în explozia lor, cuvintele devin atât de transparente, dar mereu surprinzătoare.

Libertate...

Unii dintre noi am putea spune că fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie. De multe ori, lucrurile pe care ni le-am dorit atât de mult, se întâmplă abia după ce am renunţat la ele…

Alţii dintre noi am spune că poate nu trebuie să facem nicio legătură între lucruri şi că doar trebuie să le trăim aşa cum vin, făra îngrădiri şi explicaţii. Poate că dacă nu am fi atat de grăbiţi,nu ne-am mai rătaci înainte…sau altfel spus în dorinţa de a se întâmpla ceva special pentru a ne simţi împliniţi cu adevărat.

Poate că în fiecare zi pierdem şi câştigăm ceva, dar indiferent de rezultat, ceea ce ştiu este că fiecare zi poate fi plină de inedit, plină de taine…şi pentru a le putea descoperi am nevoie de libertatea şi încântarea de a face ceea ce simt.. Si chiar dacă o să ratez ceva, îmi ramâne mereu libertatea de a dispune de ceea ce îmi doresc, de a mă întoarce, de a mă opri…făra a fi influenţată.

Cum ar fi dacă nu ne-am mai lăsa influentaţi de ceea ce îşi doresc ceilalţi pentru noi, chiar dacă ştim că este ceva frumos…? La fel cum nişte cuvinte sau priviri care nu ne înţeleg, nu trebuie sa ne oprească din a fi noi, din a arăta ceea ce simţim, oricat de nepotrivit poate părea uneori… Oare poate exista doar libertate şi influenţa să devină ceva ce încă nu a fost descoperit?

Zâmbet

Azi am chef să mă joc cu nişte cuvinte…Le-aş gâdila, dar nu ştiu dacă vor zâmbi. În schimb, dacă imi vor întoarce favoarea, mă vor face să zâmbesc, un gând va ajunge la un moment plăcut şi de aici la un alt zâmbet.

Aş putea să stau să te privesc neîntrerupt şi ai ştii că lumina din priviri este tot un zâmbet. Cu certitudine, aş putea să nu mă plictisesc zâmbind…iar într-un târziu aş zâmbi iar, pentru că am putut să-ti dăruiesc atâtea zâmbete.


Tu cât de mult zâmbeşti? Şi mai ales ce te face să zâmbeşti cel mai adesea?

Tăcere...

Intenţii diverse regăsite într-o tăcere aparent egală cu o alta tăcere. Este tăcerea fiecăruia, plină de gânduri, de corectări, retrăiri. Demult, aş fi spus că este o tăcere în care îmi place să mă pierd, pentru că de fiecare dată mă făcea să revin mai puternic…Dar reveneam tot în tăcere, nu aveam nevoie de cuvinte, ci doar de trăire. Atunci, mă gândeam că a convorbi tăcând înseamnă să cuprind mai mult decât poate limbajul să spună. Acum, punctul de sosire pare să fi ramas limbajul, ca şi când doar el mă poate ajuta să mă fac înţeleasă. Şi totuşi…mi-e dor de un moment de tăcere, mi-e dor de priviri ce ştiu sa se înţeleagă şi de cuvinte liniştite. Sentimentul de a-mi dori să-ţi împărtăşesc orice întâmplare s-a pierdut, a rămas doar siguranţa tăcerii fiecăruia….Cum ar fi dacă cel mai bine ne-am înţelege doar în tăcere?

Negaţii

Nu vreau să te cunosc…Pentru mine cunoaşterea înseamnă ceea ce vreau eu sa văd şi să percep, nu ceea ce vrei tu să-mi arăţi. Îmi place să mă gândesc la tine ca la o persoană care ascunde multe adevăruri frumoase şi, din când în când, îmi place să cred exact ce vreau eu despre tine. De fiecare dată, este fantezia mea şi pentru a o duce pană la capăt am nevoie de acest lucru: să cred că nu-ţi lipseşte nimic din ceea ce caut în acel moment. Nu mă contrazice, nu încerca să-mi arăţi mai mult, nu încerca să clădesti o lume în care m-aş simti captivă. Nu-mi spune cuvinte în care nu vreau să cred, sau cuvinte al căror sens îl pot contrazice atat de uşor. Orice ar fi, nu-mi place să mă cert cu tine, îmi place să mă cert cu mine. Singurele cuvinte pe care le iau ca punct de reper sunt: “iubirea înseamnă înţelegere”. Dacă acesta este sensul iubirii pentru tine, eşti capabil să înţelegi negaţia mea?

Când suntem capabili să facem diferenţa dintre a iubi a persoană pentru ceea ce este şi a iubi o persoană pentru ceea ce ne dorim noi să fie? Cât de mult suntem dispuşi să negăm unele adevăruri care poate ar schimba total cursul unei relaţii, dar mai ales sentimentele pe care mizam până în acel moment?

Un alt zâmbet

Un mesaj simplu, câteva cuvinte grăbite care nu ştiau ce să-mi transmită. L-am recitit, dar nu conta. Tot ce simţeam era zâmbetul care se afla dincolo de cuvinte. Tu ştiai că mă va bucura şi că îmi voi însuşi acel zâmbet…

Dacă ne oprim o clipă şi lăsăm orice activitate deoparte, ne putem da seama că ştim atât de multe lucruri care îi pot face pe cei din jur să zâmbească. Lucruri care ne sunt la îndemână, lucruri mărunte. Depinde doar de noi să le facem, să le dăruim un zâmbet, să le înseninăm ziua. Şi pentru asta de cele mai multe ori nici nu avem nevoie de cuvinte, fiind suficient să existe dorinţa. Iar pentru o zi atât de mohorată, mi-aş dori să circule o barcă din care cineva să împartă multe zâmbete şi să ajungă exact acolo unde este mai multă nevoie de ele. Pentru fiecare va fi un alt zâmbet, care va ţine loc de cuvinte şi de gânduri; va fi plin doar de imaginaţie. Zâmbetul vostru ce spune?

10 Principii

Am primit o leapşă draguţă de la Roxy (NightOn) despre 10 principii de viaţă:

1. Eu sunt singura persoană care îmi trăieşte viaţa, aşa că nu fac lucruri care mi-ar putea strica echilibrul interior şi de cele mai multe ori mă încăpăţânez să fac lucrurile în felul meu.

2. Să gândesc pozitiv;

3. Fapte, nu cuvinte.

4. Mai bine să-mi pară rău că am făcut ceva, decât să regret că nu am făcut.

5. Să zâmbesc în fiecare zi.

6. Să iubesc…pentru că asta îmi aduce împliniri şi multă bucurie;

7. Totul se întâmplă cu un scop, nimic nu este coincidenţă.

8. Pun preţ pe lucruri simple pentru că de cele mai multe ori acestea au cel mai mult farmec.

9. Să risc pentru lucrurile pe care mi le doresc.

10. Să fiu directă şi sinceră cu cei din jurul meu şi să spun atunci când ma deranjează ceva, indiferent despre ce este vorba.

Leapşa merge mai departe la: Omlette du Fromage,Ilana, Black Angel, Nice, George, Un nou sens, Mădălina.

Dragă conştiinţă (2)

Acum ceva timp mi-am trimis conştiinţa în vacanţă, iar când s-a intors ne-am înţeles mult mai bine. Zâmbetul îi revenise, se regăsise, îşi dorea tot felul de lucruri. Ei bine, cred că e timpul pentru o nouă vacanţă, pentru că de la o vreme e cu capul în nori. Aşa că, în această dimineaţă mi-a spus ca ne vedem duminică seară şi pâna când se intorce, să mă gandesc cum e cu drumul “de la…până la”, adică de la a-ţi propune să faci ceva, până la a face efectiv acel lucru?

Inclin să-i spun că “de la…până la...”este doar o cale pe care noi o alegem, un puzzle pe care noi îl construim. Un puzzle de cuvinte, un puzzle de fapte, de alegeri, sperante sau îndoieli. Este un puzzle mult prea variat, dar totusi uşor de construit. Reuşita lui depinde doar de ambiţia noastră şi de a nu uita ceea ce ne propunem.

Mulţumesc dragă conştiinţă şi îţi doresc un weekend plăcut!

O mare de cuvinte

Ipoteze..Clişee…O mare de cuvinte…Si totuşi atât de puţine fapte. O mare de cuvinte, care mai mult te ameţesc. Am ceva de spus, o fac. Nu în mod agresiv, agasant sau ironic, ci cât mai diplomat şi mai ales explicit. De ce să lansăm niste ipoteze care nu pot fi susţinute? De ce să ne complacem în situaţii pe care deja le consideram depăşite? Cuvinte, mult prea multe cuvinte pentru a argumenta situaţiile respective. Poate că acest “de ce” nu şi-ar mai avea locul, acolo unde ar exista suficient realism.