Gesturi extreme

De multe ori ne întrebăm care este cea mai bună soluţie pentru a ieşi dintr-o situaţie? Ne gândim că am încercat să explicăm politicos că nu este cazul să se insiste, dar intr-un fel informaţia nu este clar percepută. Recurgem la tactici mai diplomate, cum ar fi sa ne prefacem ca tolerăm situatia şi începem să cerem lucruri care ştim că sunt puţin imposibile.

Hmmm..Si totusi ce mai rămane? Un gest extrem? Oare senzaţia dată de acest gest care nu ne caracterizează poate fi inferioară sentimentului de linişte pe care-l descoperim apoi? Sau ne va părea rău şi vom arăta acest lucru faţă de persoana care a fost ţinta gestului extrem şi vom reveni la situaţia iniţială, în care ne dorim doar să rupem legătura într-un mod de bun-simţ?

Decizie...

Un zâmbet dăruit pe furiş, un gând ce stăruie, o dilemă fără sfârşit. Poate că este timpul pentru o schimbare, pentru ceva radical, care să îndepărteze monotonia ce s-a aşternut în ultimele săptămani. Sau poate că e nevoie doar de un moment liniştit, departe de tot, un moment în care voi nascoci noi ambiţii şi zambetul va reveni în fortă. Nu ştiu exact, dar poate că uneori e mai bine să ne eliberăm de orice gând şi să nu mai încercăm să controlăm sau sa planificăm orice lucru. Fără planuri, fără raportări, fără definiiţii sau încadrări..doar zâmbet, linişte şi dorinţa de a întâmpina imprevizibilul fără prea multe precauţii. Poate că este nevoie doar de o decizie pe care o tot amânăm şi apoi lucrurile vin de la sine.

Intimitate

Nu sunt prea multe lucruri pe care să mi le explic..Poate că ideea că îi plăceam m-a făcut să-l plac şi eu, poate că dupa o relaţie plicticoasă ai nevoie de o îmbrăţişare adevărată, nicidecum de una grabită.

Ne-am trezit îmbrătişati şi totul s-a întâmplat mult prea repede. Indelung timp am rămas înlăntuiti, având convingerea că e doar o situaţie care nu se precipită şi care îţi dă posibilitatea să ţi-o doreşti singură, s-o anticipezi.

După lunga pauză de după îmbrăţişare ne-am sărutat cu precauţie, fără să simulăm o devorare reciprocă. Al doilea sărut a fost o explorare atentă, jucauşa.

M-am desprins de el...Nu înţelegeam ce se întamplă, dar nici nu aş fi vrut să mă gândesc. Calm, mi-a rostit numele şi m-a întrebat ce s-a întâmplat. Am zâmbit si aş fi vrut să-i spun cât de frumos e să-ţi auzi numele în asemenea situaţii. Cu toate că suntem practic nişte necunoscuţi, îmi ştie numele, şi-l aminteşte, îl pronunţă şi acest lucru dă un sens de apartenenţă unul altuia, de nevoie reciprocă de înţelegere, creează intimitate.

Intimitate incipientă, intimitate ce se dezvoltă în jurul sentimentului de linişte interioară şi al dorintei de a avea tot mai mult.

Voi cum ati defini intimitatea?

Bună dimineaţa

Aş putea spune că de cele mai multe ori partea preferată a zilei este dimineaţa. Postul de radio preferat, o budincă de ciocolată, cafea cu lapte şi câteva dintre blogurile preferate. Un zâmbet, un gând fugar şi linişte. Chiar dacă astazi în rutina dimineţii s-au strecurat şi câteva strănuturi, rar se întâmplă ca ceva să-mi strice dispoziţia de dimineaţă. Iar uneori, îmi place să cred că este dimineaţă până după-amiaza târziu, iar azi vreau să fie numai dimineaţă.

Cu puţină întârziere, vă spun bună dimineaţa şi că mi-ar plăcea să aflu care este parte voastră preferată a zilei?

Şah mat

Ironie subtilă, siguranţă aparentă, senzaţia că lucrurile au fost pecetluite, dar de fapt nu s-a întâmplat nimic. Un amalgam de trăiri, întrebări tăcute, zâmbete regăsite în dorinţa de a respecta fiecare lucru pe care mi l-am propus. Acum totul are legatură doar cu mine. Poate că încă nu ţi-ai dat seama, dar după mult timp, chiar şi jocul de şah a devenit atipic. Poziţiile s-au schimbat de prea multe ori, dar nu şi tactica. Tu crezi că încă muţi pentru amândoi, eu stiu că indiferent de mutarea ta, pentru mine jocul deja s-a terminat. În sfârşit e simplu să domini jocul, pentru că ai devenit singurul jucător.

Cu zâmbetul pe buze, pot să mă bucur de o zi ce-mi pare atât de simplă şi să-ţi opresc orice mutare. Şah mat, învingătorul îşi savurează victoria în linişte fără să încerce să triumfe şi astfel satisfacţia se transformă în zâmbet, iar zâmbetul în libertate.

Oare pentru a ajunge la acest şah mat putem pretinde uneori că nu există absolut nimic? Dacă ne gândim la situaţii în care simţim nevoia să demonstrăm cum suntem sau ce vrem.. şi pur şi simplu ne purtăm ca şi când am reusit să facem acest lucru şi nu mai avem nicio obligaţie? Oare atunci reuşim să ne detaşăm cu adevărăt şi să lăsăm orice gând departe? Cum ar fi sa ne trezim într-o zi şi să spunem stop fără să ne oferim nicio explicaţie sau motivaţie? Sau preferăm să ducem mai departe lucrurile, chiar şi cu acele goluri formate din lucrurile care nu ne-au reuşit, dar la care nu încetăm să ne gândim?

Povestea lui niciodata...

Să nu te gândeşti nicio clipă că esti imună; aproape niciodată nu se întâmplă asta.

Niciodată nu e prea târziu pentru fapte nesăbuite; suntem neştiutori indiferent de vârstă.

Nu învăţam niciodată din experienţă; în acele momente de euforie uităm, experienţa devine o parte straină de noi.

Oricât de minunate ar fi lucrurile, oricât ne-am pregătit de bine, mereu va exista încă ceva care să ne surprindă, să ne zăpăcească şi să ne dea întreaga existenţă peste cap. Alteori niciodată devine acum şi este de-ajuns o clipă de spontaneitate pentru a descoperi acel moment de imprevizibil. Apoi vei vrea să crezi că aceste momente pot fi lăsate pentru niciodată şi că te poţi pierde într-o liniste pe care nu vei ştii să o defineşti. Din păcate, niciodată este mereu prezent ca un viitor din care ne place să facem parte, oricât de mult am nega. Afirmăm că niciodată nu o să mai alegem o cale complicată, dar cu toate acestea întotdeauna ne îndreptăm către ea, plini de nerăbdare.

Într-un moment de mustrare, conştiinţa mea mă ruga să nu mai îmbrăţişez ideea de niciodată. Mi-a spus că mi-a apreciat efortul, dar cu cât am vrut mai mult să mă agăţ de această ideea, lucrurile au ieşit tocmai invers şi niciodată a devenit prezent. În final, m-a rugat să nu mai uit povestea lui niciodată şi de fiecare dată să fac exact ceea ce simt, fără să mai raportez la timp, la momente, la niciodată...

Bilet de eliberare

Jocul a scăpat de sub control.Gesturi extreme, care nu te caracterizează. Dorinţa de a continua se contrazice cu dorinţa de a găsi soluţia ce îţi poate oferi un deznodământ favorabil..Au mai rămas doar câteva reguli ce nu ti se par corecte, dar poate că ele reprezintă adevărătul bilet de eliberare. Râvneşti la acea libertate, visezi la acea zi în care vei simţi doar linişte, iar tot tumultul de acum va fi doar o amintire trecătoare, asupra căreia nu trebuie să mai revii. Ce vei face? Eşti la un pas de bilet, dar încă nu ştii dacă ai puterea necesară. Poţi încălca câteva reguli personale pentru a atinge acea libertate? Curând poate vei uita că le-ai încălcat şi vei considera că un astfel de sfârsit este cheia pentru ceva mult mai frumos...

Dorinţă

Si iată-ne în acelaşi loc…Priveam în jur, zâmbeam şi mă gândeam că parcă acum câteva zile ne văzusem prima dată acolo. Liniştea pe care o căutam, senzaţia de deconectare, dorinţa de a uita de timp şi de motive, încă reuşea să păstreze puţin din toate aceste lucruri. Doar noi ne schimbasem, trecusem de la acceptare la negaţie, de la negaţie la renuntare şi într-un final la o dorinţă mai profundă. Un tumult de sentimente regăsite într-o dorinţă ce părea să învingă de fiecare dată orice raţiune, orice motivaţie. Genul de dorinţă pe care nu ştim să o controlăm, care de fiecare dată ne poartă către un moment frumos, care o face doar să persiste mai mult. Mi-ar fi plăcut să te întreb ce crezi că se va întâmpla cu această dorinţă? Oare crezi că într-o zi ea ar putea să ne poarte iar spre renunţare, doar pentru că sentimentele ajung să cântarească mai mult decat ceea ce putem avea cu adevărat? În final, ce se poate întâmpla cu dorinţele care sunt prea puternice?

Soluţii

De multe ori ne complicăm viaţa, relaţiile! Liniştea ne devine atât de straină şi gândurile sumbre ne sunt la îndemană, mai ales atunci când există motive care ne indispun, dar pe care alegem să nu le exteriorizăm. Treptat, iau naştere din ce în ce mai multe intrigi ţesute în jurul unui punct. Uneori acel punct este real şi are importanţă, alteori nu reprezintă nimic, poate doar o exagerare menită să substituie un sentiment care a încetat să existe.Pentru problemele, gândurile fugare, în care se regăseste şi puţină teamă, cred că există o soluţie simplă: luăm câteva minute de pauză, zâmbim şi ne concentrăm pe ceva frumos. Curând uităm şi liniştea revine.

Când punctul este real şi problema ne macină, ce facem? Personal, consider că orice ar fi, cel mai bine este să acceptăm şi să îmbrăţişăm problemele pe care le avem. Oricât de drăguţi ar fi cei din jurul nostru, oricât de multe portiţe am căuta, doar de noi depinde să le găsim o soluţie.

Este simplu să ne plângem; mereu vom găsi pe cineva dornic să ne asculte şi să ne încurajeze. Dar unde duce asta? Cred că doar ne adâncim în depresia dată de existenţa acelor probleme. Este ca şi când ne condamnăm singuri: "nu pot face ceea ce îmi doresc pentru că am probleme". Urmând acest verdict, de multe ori ajungem să nu ne dăm seama că poate cea mai simplă soluţie este să nu ne mai gândim la ele, să fim indiferenţi, să lăsăm alte lucruri să acţioneze în mod normal.

Cred că pentru orice problemă există rezolvare, depinde doar de noi să fim dispuşi să ne implicăm şi să nu ne lăsăm doborâţi. Este comod să le amânăm sau să le cărăm după noi, dar nu facem decât să ne păcălim. Nu cred că are rost să facem asta, ci trebuie să avem curajul să le înfruntăm şi să păstrăm o atitudine pozitivă!

Voi ce soluţii propuneţi pentru rezolvarea problemelor?

Străini împreună

Ne dorim relaţii în care să existe echilibru, în care să existe siguranţa, în care să găsim linişte, în care să ne simţim în largul nostru. În astfel de relaţii avem încredere să fim noi, ne lăsăm purtaţi de sentimente şi rareori luăm în calcul riscul de a fi dezamăgiţi.

Dar cum rămâne cu relaţiile în care nu suntem pe aceeasi lungime de undă, în care diferenţa dintre gradele de implicare este din ce în ce mai evidentă? O parte mizează totul, este in stare de orice pentru a avea certitudinea acelei relaţii. Cealaltă parte admiră dăruirea şi sârguinţa celuilalt, dar s-ar putea lipsi oricând de ele. Ce echilibru se poate stabili în acest tip de relaţie? Siguranţă nu cred că poate exista, ci mai mult teama că de fiecare dată când celălalt este mai absent ca de obicei, relaţia se va încheia. Dezamăgire…chiar dacă apare şi ea ca să completeze conştientizarea faptului că acea relaţie nu este ce ne dorim, suntem dispuşi să trecem şi peste ea. Mai mult de atat, partea care pare mereu îndrăgostită şi dispusă să facă orice pentru acea relaţie, îşi cere iertare de fiecare dată, chiar şi atunci când nu greşeşte. Caută soluţii, face promisiuni, relaţia se transformă într-un cerc vicios din care nu reuseşte să mai iasă. Partea cealaltă devine din ce în ce mai absentă şi treptat relaţia se transformă în ceva de genul..străini împreună.

Relaţia continuă, sunt păstrate aparenţele, dar tensiunea şi distanţa nu mai pot fi negate. Totuşi, partea mai implicată, încă este dispusă facă orice compromis pentru relaţie. Târziu afirmă că se amăgeşte, dar nu ştie cum să renunţe. Care poate să fie elementul care să declanşeze finalul unei relaţii de acest gen? Cât de mult putem accepta să fim străini împreună?

Un altfel de joc...

Liniste explozivă, sentiment de întregire, de găsire a unui lucru pe care îl căutam, dar pe care nu ştiam să-l identific. Toate…pentru că am facut exact ceea ce îmi propuneam să nu fac: am început un joc cu o slăbiciune care este conştientă de efectul ei. O slăbiciune fascinantă, o slăbiciune care ştie să mă provoace, să mă convingă. Cuvintele noastre se contrazic de fiecare dată, ne asigurăm de toată indiferenta, apoi într-un final urmează o regăsire dulce, pătimaşă, care stârneşte prea multe zâmbete. Jocul se complică, slăbiciunea devine din ce în ce mai insistentă. Eu cedez, fiind dependentă de sentimentul de linişte si de zâmbete. Nu se mai dă nicio luptă interioară, nu mai există gânduri de genul: “ar fi mai bine să nu…”. Cred că singura întrebare care rămane în final este: unde poate să ducă aceast joc, oricât de frumoasă ar fi slăbiciunea?

Situaţii vs Momente

Situaţii de urgenţă, situaţii în care abia asteptăm să ne strângem la o cafea şi să spunem ce avem pe suflet. Situaţii în care poate că într-un fel cautăm să ni se spună că avem dreptate, că nu exagerăm. Situaţii în care vrem să fim înţeleşi, situaţii care ne fac să devenim mai apropiaţi de acele persoane, tocmai pentru că sunt acolo pentru noi. În astfel de situaţii, momentele de linişte nu există, ci doar agitaţia noastră de a găsi ceva care să ne atragă atenţia de la acea situaţie.

Toate acestea sunt situaţiile în care admitem că nu întotdeauna suntem bine, în care acceptăm că prietenii ne sunt alături şi pentru a împarţi cu ei acel zâmbet trist. Situaţii ce sunt urmate de momente de linişte, de tăcere sufletească. Liniştea care ne îndepartează de acea situaţie, linistea pe care învăţăm să o apreciem si să ne bucurăm de ea. Situaţii aiurea care se luptă cu momente de liniste, zile frumoase care se iau la întrecere cu zile rele. În final, înving cele pentru care avem mai multă predispoziţie, cele pentru care avem mai multă convingere că ne vor ajuta. Nu putem evita întotdeauna situaţiile rele, dar cu puţină răbdare şi cumpătare poate că putem trece cu bine peste ele, iar asta depinde doar de determinarea noastră!