Rutină..

Până la urmă ce mai însemnă să joci cinstit acolo unde totul se bazează pe simţire, departe de raţional, departe de a avea răbdare pentru următoarea mutare..? Si cum alegi să joci când ştii că slăbiciunea celuilalt jucător eşti chiar tu? O slăbiciune ce îl face să vrea tot mai mult, o slăbiciune ce nu vrea să mai ţină cont de limite, deşi acestea sunt mai evidente ca oricând...

De fiecare dată când crezi ca jocul s-a terminat, acesta este reluat mai tumultos, pană când găseşti puterea să te desprinzi pentru un moment şi să te întrebi: care va renunţa primul? Cum reuşeşti să renunţi la ceea ce pare departe de obisnuinţă şi totuşi este rutina fiecarei zile..? O rutină care te încantă şi surprinde, o rutină pe care o aştepţi cu nerăbdare în fiecare zi, fără să ai siguranţa ei..

Termen limită

Ipotetic, ne dorim foarte mult un lucru. Iniţial nu ştim dacă este posibil, dacă ne facem speranţe în zadar sau dacă situaţia va fi în favoarea noastră. Azi parcă totul merge foarte bine şi credem că vom reuşi ceea ce ne dorim, mâine lucrurile încep să nu mai fie prea roz şi atunci începem să ne gândim: hmmm…oare ce ar fi mai bine să fac? Poate că nu este posibil si dezamăgirea îmi readuce o senzaţie pe care mai demult mi-am propus să o ocolesc. Apoi, pentru încă o perioadă, lucrurile îşi revin şi iar avem senzaţia că vom obţine ceea ce ne-am propus.

Ce este indicat să facem în astfel de situaţii? În zilele favorabile, accelerăm mersul firesc al lucrurilor în speranţa că vom obţine mai mult? În zilele pesimiste, renunţăm…până data viitoare? Sau ne impunem un termen limită până la care încercăm să facem lucrurile aşa cum ne dorim? Iar când ajungem la termenul limită reanalizăm situaţia şi atunci decidem dacă e mai bine să ne reorientăm?

Voi cât de multă răbdare aveţi pentru a obtine lucrurile pe care vi le doriţi? Cum reuşim să ne temperăm pentru a avea mai multă răbdare?

Reuşită, Refuz şi Resemnare

Dacă în marketing există cei 4P (Produs, Preţ, Promovare, Plasament), în negociere cei 3C ( capacitate, credibilitate şi comunicare), de ce nu ne-am ghida pe termen lung după cei 3R: Reuşită, Refuz şi Resemnare.

Ne place să reuşim, ne întăreşte încrederea pe care o avem în noi. Gustul dulce al victoriei ne face să vrem mai mult, să ne stabilim noi ambiţii şi să încercăm să reuşim şi în îndeplinirea acestora.

Doar că nu întotdeauna putem avea chiar totul. Dacă am avea totul, ce s-ar întampla cu competitivitatea, cu determinarea de a ne reinventa de fiecare dată când lucrurile nu ies chiar aşa cum ne aşteptăm? Pierdem sau suntem refuzaţi, dar chiar şi în astfel de situaţii rămâne un zâmbet pentru că am încercat, pentru că am avut curaj să exteriorizăm acea dorinţă.

Reusită sau Refuz...Ambele par foarte bine definite. Totuşi, provocarea cea mai mare rămâne Resemnarea. De cele mai multe ori pare departe şi nu avem răbdare să o cunoaştem. Fie devenim prizonieri ai Refuzului şi nu vrem să acceptăm, fie ne plafonăm şi afirmăm că nimic nu poate înlocui ceea ce ni s-a refuzat. Totuşi...nu trebuie să renunţăm să îndeplinim această provocare şi să ne resemnăm, pentru că doar aşa putem să redescoperim Reuşita şi Refuzul.

Stop

Aproape întotdeauna, adevărul este la îndemână. De cele mai multe ori, devine un personaj din viaţa noastră. Încearcă să se afirme, învaţă să dea dovadă de răbdare, pentru ca într-o zi să fim capabili să-l luăm in seamă, să-l apreciem şi să-l lăsăm să ne influenţeze. Până atunci, noi alegem ce vrem să credem, iar uneori e mai confortabil să negăm adevărul, chiar dacă îl intuim şi suntem conştienţi de prezenţa lui.

Cum ar fi dacă am spune stop mai des, dacă am lua o pauză pentru a fi raţionali şi a vedea acest adevăr, la timp…? De fapt, la timpul în care începe să ne fie dor de noi, noi care ştiam să zâmbim şi care altădată ne simţeam mai împăcaţi cu noi insine? Cum ar fi dacă, această melancolie ar fi risipită de un simplu stop, un simplu moment de răgaz? Un stop care se intersectează cu adevărul, şi brusc redevenim noi …

De ce, dacă de multe ori adevărul este chiar faţa noastră, alegem să-l ocolim?

Jocul cu timpul…

Ai fi vrut să ştii ce urmează să se întâmple, dar trebuia să aştepţi. Era o aşteptare dulce, în care îţi plăcea să-ţi repeţi că merită să fii mai atent la ceea ce ţi se transmite, pentru că în felul acesta poţi să înveţi să surprinzi şi să cunoşti. . Era nevoie să laşi timpul să lucreze, pentru că el devenise partenerul care juca de cealaltă parte a mesei. Timpul are în mană toate cărţile din pachet, tu trebuie doar să inventezi jocurile care te vor face să extragi o parte din cărţile pe care ţi le doresti. Ce carte ai vrea să extragi? Cât de mult eşti dispus să ai răbdare? Care va fi jocul tău de data aceasta?

Ce credeţi? Uneori timpul poate fi mai mult decât un pansament şi poate lăsa la suprafaţă doar gândurile frumoase, iar orice altceva se poate pierde în pachetul de cărţi şi acea carte să nu mai fie extrasă niciodată? Sau jocurile se repetă, peste un timp cartea este din nou extrasă şi singura senzaţie care rămâne este că ne-am întors exact la ceea ce încercam să evităm?

Indiferenţă

Ea…prefera să păstreze distanţa. I se părea cel mai simplu să dea dovadă de puţină indiferenţă. Se gândea că în felul acesta putea să-l cunoască şi să-şi dea seama de ce anume căuta. Ştia că mai are nevoie de timp şi în felul acesta putea controla lucrurile. Simţea că el o înţelege şi îi plăcea să-l ştie aproape de ea.

El…era mereu răbdător. Încerca să-i fie un prieten bun şi nu înceta sa o surprindă. Nu avea aşteptări, pretenţii, se bucura de toate momentele în care ea putea să uite de indiferenţă şi de orice alt gând. Îi plăcea să creadă că poate curând, această aşteptare se va materializa în ceva frumos.

Treptat…ea a început să-l placă din ce în ce mai mult. Lucrurile s-au schimbat şi au început să petreacă din ce în ce mai mult timp împreună. Totuşi, curând rolurile s-au inversat. Toate sentimentele lui s-au transformat în indiferenţă. A urmat doar tăcere. Gânduri, întrebări, nimic nu parea să mai capete sens. Cuvintele lui se contraziceau cu faptele. De unde aceasta indiferenţă? Oare ea fusese doar un capriciu şi în momentul în care lucrurile au luat o formă, a dispărut şi interesul lui?

Sentimente, indiferenţă..Uneori distanţa dintre ele pare să fie infimă, alteori par chiar să se suprapună. Cum se ajunge la o indiferenţă totală într-o situaţie în care părea că suntem prinsi, implicaţi, interesaţi?

Captivitate

Ce ne determină să depindem de un moment? Un moment în jurul căruia gravitează toate acţiunile noastre. Indiferent de ceea ce facem, de ocupaţiile adiacente, gândul nostru este doar la acel moment, ca şi când ne tot repetăm: “abia aştept să vină ziua aceea”. De când acest moment viitor este bifat pe agendă, parcă nu ne mai putem bucura de alte lucruri, oricât de interesante ar fi.

Ce mi se pare mai trist este că atunci când este timpul pentru acel moment care a fost aşteptat cu ardoare, nimic nu se întamplă. Dezamăgire care nu poate fi mascată, sfaturi de genul: “important este să mergi mai departe, sa te concentrezi pe alte lucruri”. Da, foarte corect, dar oare nu puteam face ceva pentru a nu se ajunge la această stare? Chiar dacă s-ar fi putut întâmpla aşa cum speram, de ce să fim captivi într-un moment viitor? Sunt de acord să avem răbdare pentru ca unele lucruri să se întample, dar de ce să facem un scop din asta?

Situaţii vs Momente

Situaţii de urgenţă, situaţii în care abia asteptăm să ne strângem la o cafea şi să spunem ce avem pe suflet. Situaţii în care poate că într-un fel cautăm să ni se spună că avem dreptate, că nu exagerăm. Situaţii în care vrem să fim înţeleşi, situaţii care ne fac să devenim mai apropiaţi de acele persoane, tocmai pentru că sunt acolo pentru noi. În astfel de situaţii, momentele de linişte nu există, ci doar agitaţia noastră de a găsi ceva care să ne atragă atenţia de la acea situaţie.

Toate acestea sunt situaţiile în care admitem că nu întotdeauna suntem bine, în care acceptăm că prietenii ne sunt alături şi pentru a împarţi cu ei acel zâmbet trist. Situaţii ce sunt urmate de momente de linişte, de tăcere sufletească. Liniştea care ne îndepartează de acea situaţie, linistea pe care învăţăm să o apreciem si să ne bucurăm de ea. Situaţii aiurea care se luptă cu momente de liniste, zile frumoase care se iau la întrecere cu zile rele. În final, înving cele pentru care avem mai multă predispoziţie, cele pentru care avem mai multă convingere că ne vor ajuta. Nu putem evita întotdeauna situaţiile rele, dar cu puţină răbdare şi cumpătare poate că putem trece cu bine peste ele, iar asta depinde doar de determinarea noastră!

Dilemă

La o discuţie între fete, s-a pus problema întalnirilor care nu au finalitatea dorită. Adică, se iau 2 personaje, acestea se întalnesc de mai multe ori, se simt bine împreună, au mai multe lucruri în comun, dar de fiecare dată lucrurile ajung într-un punct mort. Nu ştii dacă o sa mai existe o altă întalnire sau dacă persoana respectivă are vreo intenţie. De cele mai multe ori, cea mai potrivită întrebare pare a fi: “ce vrei de la mine”. Dar eziţi să o pui, poate pentru a nu-l speria pe celălalt sau pentru a nu-i da impresia că ai interpretat greşit. Ce rămane de facut? Mai multa răbdare? Mai multă iniţiativă din partea celui care ar vrea ca lucrurile să urmeze un anumit curs? Sau pur si simplu…abandon?