Explozie de cuvinte

Explozie de cuvinte..Cuvinte care ascund multe, cuvinte care se unesc unele cu altele, cuvinte care lasă impresia că nu ştiu unde vor sa ajungă. Apoi, brusc, datorită a doua, trei vorbe emoţia devine irezistibilă, necontrolabilă, dând peste cap măsura sentimentelor. Uneori nici măcar nervii nu mai rezistă să aştepte această explozie de cuvinte, pentru că şi ei au îndurat prea multe. Abia acum armura lor este înlăturată, cuvintele îşi menţin efectul şi singurul rezultat este zâmbetul care nu mai are nevoie de niciun cuvânt.

De curând aş fi spus foarte convinsă că vreau doar fapte, nu cuvinte. Acum cred că explozia de cuvinte poate deveni un obicei frumos, care să întregească efectul întâmplărilor care devin din ce în ce mai previzibile. E uimitor de frumos cum în explozia lor, cuvintele devin atât de transparente, dar mereu surprinzătoare.

Libertate...

Unii dintre noi am putea spune că fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie. De multe ori, lucrurile pe care ni le-am dorit atât de mult, se întâmplă abia după ce am renunţat la ele…

Alţii dintre noi am spune că poate nu trebuie să facem nicio legătură între lucruri şi că doar trebuie să le trăim aşa cum vin, făra îngrădiri şi explicaţii. Poate că dacă nu am fi atat de grăbiţi,nu ne-am mai rătaci înainte…sau altfel spus în dorinţa de a se întâmpla ceva special pentru a ne simţi împliniţi cu adevărat.

Poate că în fiecare zi pierdem şi câştigăm ceva, dar indiferent de rezultat, ceea ce ştiu este că fiecare zi poate fi plină de inedit, plină de taine…şi pentru a le putea descoperi am nevoie de libertatea şi încântarea de a face ceea ce simt.. Si chiar dacă o să ratez ceva, îmi ramâne mereu libertatea de a dispune de ceea ce îmi doresc, de a mă întoarce, de a mă opri…făra a fi influenţată.

Cum ar fi dacă nu ne-am mai lăsa influentaţi de ceea ce îşi doresc ceilalţi pentru noi, chiar dacă ştim că este ceva frumos…? La fel cum nişte cuvinte sau priviri care nu ne înţeleg, nu trebuie sa ne oprească din a fi noi, din a arăta ceea ce simţim, oricat de nepotrivit poate părea uneori… Oare poate exista doar libertate şi influenţa să devină ceva ce încă nu a fost descoperit?

Labirintul alegerilor

Dorinţe, amintiri, spaime şi bucurii compun labirintul în care adeseori mă pierd, mă regăsesc şi mă pierd din nou. În acele ore totul devine posibil, atât binele cât şi răul. Dar, un final aleg ca zâmbetul să învingă orice. E o alegere sigură, pe care o fac de fiecare dată. Când labirintul se complică şi am tentaţia să aleg acelaşi drum, îmi spun că deja am fost acolo, ştiu că nu este drumul potrivit şi că este timpul pentru o noua alegere. Poate va duce la acelaşi lucru, sau poate voi descoperi ceva cu totul special. Nu ştiu dacă este alegerea bună, dar îmi place să cred că şi cea mai banală alegere îşi are rostul ei. Iar, mai mult de atât, când ajung într-un nou punct al labirintului, trebuie să mă adaptez, nu să privesc în urmă sau să-mi doresc să revin, pentru că poate ar fi fost altfel...

Ce părere aveţi despre alegerile pe care le facem zi de zi? Există coincidenţe, alegeri bine gândite sau mai mult alegeri spontane, inedite? Credeţi ca indiferent de alegeri şi de drumul pe care îl urmăm în labirint, rezultatul poate fi acelaşi? Ieşirea din labirint este unică sau pot exista mai multe ieşiri?

Certitudini...

Nici o certitudine nu este definitivă…Certitudinea dragostei, certitudinea renunţării, certitudinea uitării. Cele mai frumoase sentimente rămân, e suficient un gest pe care să-l considerăm sincer ca ele să reapară şi sa ne facă să visăm iar. Cele mai aprige certuri dispar, e suficient un moment de linişte în care să ne lăsăm purtati de o dorinţă simplă.

În schimb, certitudinea dragostei e ca o provocare, pentru că trebuie verificată mereu. Uneori e de-ajuns un singur gest pe care să-l interpretam greşit ca o luptă interioară să înceapă. Alteori e de-ajuns un zâmbet că să ne dăm seama că poate am exagerat şi lucrurile revin pe făgăşul normal.

Cum vedeţi certitudinea dragostei? Credeţi că în verificarea ei mai există timp pentru plafonare, pentru momente în care considerăm că poate avem totul si nu există loc pentru mai mult? Până unde merge certitudinea dragostei? În ce condiţii această certitudine poate deveni un rezultat indus de lucrurile pe care ni le dorim?