Şah mat

Ironie subtilă, siguranţă aparentă, senzaţia că lucrurile au fost pecetluite, dar de fapt nu s-a întâmplat nimic. Un amalgam de trăiri, întrebări tăcute, zâmbete regăsite în dorinţa de a respecta fiecare lucru pe care mi l-am propus. Acum totul are legatură doar cu mine. Poate că încă nu ţi-ai dat seama, dar după mult timp, chiar şi jocul de şah a devenit atipic. Poziţiile s-au schimbat de prea multe ori, dar nu şi tactica. Tu crezi că încă muţi pentru amândoi, eu stiu că indiferent de mutarea ta, pentru mine jocul deja s-a terminat. În sfârşit e simplu să domini jocul, pentru că ai devenit singurul jucător.

Cu zâmbetul pe buze, pot să mă bucur de o zi ce-mi pare atât de simplă şi să-ţi opresc orice mutare. Şah mat, învingătorul îşi savurează victoria în linişte fără să încerce să triumfe şi astfel satisfacţia se transformă în zâmbet, iar zâmbetul în libertate.

Oare pentru a ajunge la acest şah mat putem pretinde uneori că nu există absolut nimic? Dacă ne gândim la situaţii în care simţim nevoia să demonstrăm cum suntem sau ce vrem.. şi pur şi simplu ne purtăm ca şi când am reusit să facem acest lucru şi nu mai avem nicio obligaţie? Oare atunci reuşim să ne detaşăm cu adevărăt şi să lăsăm orice gând departe? Cum ar fi sa ne trezim într-o zi şi să spunem stop fără să ne oferim nicio explicaţie sau motivaţie? Sau preferăm să ducem mai departe lucrurile, chiar şi cu acele goluri formate din lucrurile care nu ne-au reuşit, dar la care nu încetăm să ne gândim?

Stop

Aproape întotdeauna, adevărul este la îndemână. De cele mai multe ori, devine un personaj din viaţa noastră. Încearcă să se afirme, învaţă să dea dovadă de răbdare, pentru ca într-o zi să fim capabili să-l luăm in seamă, să-l apreciem şi să-l lăsăm să ne influenţeze. Până atunci, noi alegem ce vrem să credem, iar uneori e mai confortabil să negăm adevărul, chiar dacă îl intuim şi suntem conştienţi de prezenţa lui.

Cum ar fi dacă am spune stop mai des, dacă am lua o pauză pentru a fi raţionali şi a vedea acest adevăr, la timp…? De fapt, la timpul în care începe să ne fie dor de noi, noi care ştiam să zâmbim şi care altădată ne simţeam mai împăcaţi cu noi insine? Cum ar fi dacă, această melancolie ar fi risipită de un simplu stop, un simplu moment de răgaz? Un stop care se intersectează cu adevărul, şi brusc redevenim noi …

De ce, dacă de multe ori adevărul este chiar faţa noastră, alegem să-l ocolim?