Limitele prieteniei..

Cred că cel mai firesc lucru pe care îl putem face atunci când ne place de o persoană este să încercăm să fim prieteni cu ea. Fie că ne simţim foarte bine în preajma ei, fie că ne place cum gândeşte, fie că avem multe lucruri în comun sau chiar păreri diferite constructive, treptat ajungem să îndrăgim acea persoană şi să avem încredere în ea.

Iniţial în orice prietenie există multe zâmbete, multe ore petrecute vorbind şi totul pare să meargă de minune. Dar ce facem în relaţiile de prietenie care se stabilesc între un EL şi o Ea? Este indicat să definim încă de la început termenii prieteniei şi să trasăm niste limite? Doar prieteni, prieteni cu posibilitatea de a se transforma în ceva mai mult sau…? Poate că pe moment nu ne gândim, dar întotdeauna există riscul ca din partea unuia să fie puţin mai mult. De aici apar unele aşteptari si uşor, uşor prietenia începe să fie lezată, indiferent de cât de strânsă şi frumoasă era. Persoana ne este simpatică, dar probabil că în termeni nedefiniţi este foarte uşor să interpretăm lucrurile aşa cum vrem şi să sperăm mai mult.

Ce facem când unul dintre prietenii apropiaţi se îndrăgosteşte de noi? Sau ce facem când noi ne îndrăgostim de un prieten bun? Ce alegem: prietenia sau sentimentele şi speranţa de a avea mai mult? Cum reuşim să salvăm prietenia? Dacă suntem puţin atraşi de acea persoană riscăm prietenia şi acordăm o şansă în altă direcţie sau doar încercăm să-l înţelegem pe celălat şi păstrăm limitele prieteniei?

Dincolo de exterior

Aparent, de cele mai multe ori faptele cuiva pe care afirmăm că îl cunoaştem devin previzibile. Jocul cunoaşterii devine un joc de şah în care anticipăm cu uşurinţa mutările posibile. Nu de puţine ori ni se reproşează: “dar de unde ştiai că aşa o să fac?” Totuşi, cât de mult mai suntem dispuşi să vedem dincolo de exterior, dincolo de ceea ce este evident? Cât de mult încercăm să înţelegem că şi persoana despre care afirmăm acele lucruri, şi-a trasat niste limite? Oare nu toţi ne impunem limite cu care ne obişnuim, limite care uneori ne amendează pasiunile sau care ne atrag atenţia atunci când suntem pe cale să depăşim măsura? Limite care ne caracterizează, limte care stabilesc un echilibru între exces şi masură, limite pe care nu le înfruntăm. Deci, cât de mult mai suntem dispuşi să cunoaştem cu adevărat ceea ce se află dincolo de exterior? Care este motivaţia necesară pentru a face acest lucru?

Limite...

Uneori lucrurile pot fi mai mult decât complicate…De ce să nu acceptăm acest lucru şi să ne irosim timpul trasând tot felul de limite? Limita dintre posibil şi imposibil, limita dintre agonie şi extaz, limita dintre interior şi exterior, limita dintre X şi Y, limita dintre ceea ce vreau şi ceea ce trebuie să fac, limita până la care sunt dispus să merg. Până la urmă care este rolul acestor limite? Sunt limite constructive? Ne ajută să nu ajungem în acelaşi punct de impas? Sau sunt limite de care uităm complet în momentul în care ne ciocnim cu realitatea? Oare putem ajunge prinşi între limite?