Relaţii secrete

Cât de mult putea să mai viseze? O dorinţă ascunsă începea să devină realitate. Iniţial, şi-a dorit să creadă că şi acum va fi doar un entuziasm trecător. Insă, pe măsură ce îl cunoaştea, începea să simtă că atunci când chiar îţi place de cineva, dorinţa şi entuziasmul nu se mai temperează. Din contră, vrei să afli tot mai mult, gândurile şi întrebările referitoare la el încep să se întreacă, dar la un mod frumos, plin de nerăbdare. Toţi îi observau zâmbetul şi ar fi vrut să-i ştie cauza. Ea continua să zâmbească, fără să spună ceva, pentru că aceasta este taina ei şi nu putea fi alterată de păreri sau sugestii. Fiecare conversaţie, zâmbet şi întalnire începeau să se transorme în pasiune ei secretă. Nu o mai interesa altceva, pentru că după mult timp, reuşea din nou să zâmbească din tot suflet. El era cauza, iar ea îşi dorea să păstreze totul doar pentru ea.

Astăzi vă întreb ce părere aveţi despre relaţiile secrete? Secret în sensul în care, între două persoane există o conexiune frumoasă, dar în public păstrează distanţa. Un salut timid, câteva întrebări simple, dar altfel nici nu ai crede că se cunosc. Secret, în sensul în care acesta poate fi încă un ingredient care să aducă ceva pozitiv relaţiei respective. Care ar fi motivele care v-ar îndemna să aveţi o relaţie secretă?

Parcuri de distracţii

La câteva luni, când simt că s-au adunat câţiva norişori negri deasupra mea, pentru a scăpa de ei apelez la una dintre pasiunile mele mai vechi: parcurile de distracţii. Încep cu mountain rousse, spinner şi lista continuă cu orice altceva care pare la fel de tentant. La plecare mă simt mult mai relaxată, calmă şi zâmbetul este la locul lui. De ce eram nervoasă sau stresată? Dupa atât de multă adrenalină, nici nu-mi mai amintesc. Prietenii mei sunt încantanţi că mă simt mult mai bine, dar mă asigură că data viitoare doar vor merge cu mine, dar nu-i mai conving să încerce vreun mountain rousse.


Voi cum scăpaţi de norişorii negri care de multe ori ne fac irascibili?

Better Together

Străini împreună

Ne dorim relaţii în care să existe echilibru, în care să existe siguranţa, în care să găsim linişte, în care să ne simţim în largul nostru. În astfel de relaţii avem încredere să fim noi, ne lăsăm purtaţi de sentimente şi rareori luăm în calcul riscul de a fi dezamăgiţi.

Dar cum rămâne cu relaţiile în care nu suntem pe aceeasi lungime de undă, în care diferenţa dintre gradele de implicare este din ce în ce mai evidentă? O parte mizează totul, este in stare de orice pentru a avea certitudinea acelei relaţii. Cealaltă parte admiră dăruirea şi sârguinţa celuilalt, dar s-ar putea lipsi oricând de ele. Ce echilibru se poate stabili în acest tip de relaţie? Siguranţă nu cred că poate exista, ci mai mult teama că de fiecare dată când celălalt este mai absent ca de obicei, relaţia se va încheia. Dezamăgire…chiar dacă apare şi ea ca să completeze conştientizarea faptului că acea relaţie nu este ce ne dorim, suntem dispuşi să trecem şi peste ea. Mai mult de atat, partea care pare mereu îndrăgostită şi dispusă să facă orice pentru acea relaţie, îşi cere iertare de fiecare dată, chiar şi atunci când nu greşeşte. Caută soluţii, face promisiuni, relaţia se transformă într-un cerc vicios din care nu reuseşte să mai iasă. Partea cealaltă devine din ce în ce mai absentă şi treptat relaţia se transformă în ceva de genul..străini împreună.

Relaţia continuă, sunt păstrate aparenţele, dar tensiunea şi distanţa nu mai pot fi negate. Totuşi, partea mai implicată, încă este dispusă facă orice compromis pentru relaţie. Târziu afirmă că se amăgeşte, dar nu ştie cum să renunţe. Care poate să fie elementul care să declanşeze finalul unei relaţii de acest gen? Cât de mult putem accepta să fim străini împreună?

Imaginaţie...

Pasiune, entuziasm, dorinţă, imaginaţie, un tumult de sentimente care de cele mai multe ori apare în corelaţie cu o persoană faţă de care ne simţim atraşi, o persoană care ştie să ne provoace astfel încât doza noastră de entuziasm să devină mai accentuată. Genul de provocare incitantă, în care imaginaţia încearcă să surprindă prin gesturi care duc la o apropiere mai mare. Imaginaţia învaţă să înţeleagă dorinţele celuilalt, învaţă să îmbrace forma unor lucruri profunde, al lucrurilor care rămân, indiferent de ce se va întâmpla peste un timp. Lucruri frumoase, care mai târziu se transormă în gânduri care readuc un zâmbet.

Imaginaţia sunt eu, imaginaţia ascunde dorinţa, sentiment. Imaginaţia ţine loc de toate cuvintele de care nu am nevoie. Imaginaţia este colacul de salvare în orice moment de plictiseală sau de impas şi învaţă să fie cât mai spontană.

Voi cât de mult vă folosiţi de imaginaţie? Credeţi că dacă facem cât mai des apel la ea, reuşim să păcălim monotonia? Dacă imaginaţia este alimentată de cunoştinţele pe care le acumulăm în timp, putem fi mereu inventivi sau uităm să mai surprindem prin imaginaţie?

Război sau pace?

Situaţii care ne plac, persoane în jurul cărora gravitează o marte parte din lucrurile pe care le facem, plăcere,o stare de comfort. Câteva zile frumoase, apoi câteva în care toate acestea intră în război cu conştientizarea faptului că poate ar fi mai bine să renunţăm. De cele mai multe ori pierdem fiecare bătălie a războiului respectiv şi chiar dacă ne dorim să renunţăm la el, când revin zilele de pace cădem în aceeaşi stare:”este frumos şi merită sa merg mai departe”. Când bătaliile devin mai furtunoase, luăm decizii, afirmăm că vom renunţa, pentru că nimic nu merită să ne consumăm atât de mult. Discuţii prelungite cu prietenii, întrebări, dorinţa de a lua măsuri. Apoi vin alte zile de pace, în care căutam o motivaţie pentru a uita de zilele de război. Totusi, aceste zilele de război îsi pun amprenta tot mai mult, încât treptat, farmecul zilelor de pace nu mai poate contrabalansa efectul lucrurilor care ne deranjează.

Război sau pace? Oare ce înclină balanţa? Dacă suntem conştienţi că nu poate exista pace fără război, cum decidem dacă le putem accepta pe amândouă? Dacă războiul devine din ce în ce mai aprig, cum găsim puterea pentru a pune capăt definitiv, mai ales atunci când credem că cea mai bună soluţie este să renunţăm şi totusi ne complacem în acea situaţie?

Karaoke la birou

În unele zile, nu este suficient că de multe ori dimineaţa cânt prin casă, dar se aud şi tot felul de sunete de la biroul meu. Dacă tot a plouat şi nu am putut juca baschet, le-am propus colegilor să dansăm. Nu au fost prea încântaţi de idee şi când am revenit la birou am ales muzica. Cred că ar trebui să le propun să facem karaoke la birou, aşa nu m-ar mai privi amuzaţi de fiecare dată când nu mă pot abţine să nu cânt. Aşa este şi cu melodia aceasta…noroc că nu sunteţi pe lângă mine să mă auziţi.

Poftă bună

Am primit o leapşă culinară de la Summer, în care trebuie să vorbesc despre mâncăruri şi dulciuri, cărora nu le pot rezista. O să urmez exemplul lui Summer şi vă prezint câteva imagini cu preferinţele mele:

Ciocolată şi orice conţine ciocolată:

Clătite: 

Spaghete:

Salată:

Pizza:

Nectarine:

 
Leapşa merge mai departe la oricine doreşte să o preia.

Joaca de-a detectivul

Scenarii, supoziţii, variante optimiste şi variante pesimiste. De multe ori, în realitatea frumoasă pe care o trăim, apar gânduri fugare, suficient de puternice încât să zdruncine puţin echilibrul pe care credeam că îl stabilisem până în acel moment. Alteori sunt gesturi sau întrebări care ni se par suspecte. Părăsim puţin acea realitate şi ne transformăm în mici detectivi. Primul gând este: “mi s-a părut, nu am de ce să îmi fac griji”. Dar ce facem atunci când intuiţia ne spune că este mai mult decât vrem noi să credem, că este cazul să punem nişte întrebări?

Revenim la muncă de cercetare şi încercăm să punem frânturile pe care le avem, cap la cap. Ajungem la o concluzie, pe care de cele mai multe ori avem curaj să o spunem. Înfruntăm cealaltă persoană şi încă aşteptăm explicaţia care credem că ni se cuvine. O explicaţie fâstâcită, ce intră şi ea în conflict cu datele iniţiale ale problemei. Suntem mai nedumeriţi şi concluzia care este la îndemână îmbracă forma unei afirmaţii de genul: “nu vreau să mai ştiu nimic”.

Gândul acela, problema care rămâne nelamurită chiar ajunge să ne dea pace? Sau ne transformăm în nişte detectivi care preferă să-şi facă treaba doar pe jumătate? Poate că joaca de-a detectivul este amuzantă, deconectantă, ne face să nu exagerăm lucrurile atat de mult. Dar cum rămâne cu intuiţia? Ea persistă, îti spune să nu laşi lucrurile nelămurite. O putem ignora? Putem să acceptăm un bagaj format din lucruri nelămurite, îndoieli care mai apar uneori în peisaj? Avem încredere în intuiţia noastră sau într-o explicaţie care pare destul de departe de adevăr?