Decizie...

Un zâmbet dăruit pe furiş, un gând ce stăruie, o dilemă fără sfârşit. Poate că este timpul pentru o schimbare, pentru ceva radical, care să îndepărteze monotonia ce s-a aşternut în ultimele săptămani. Sau poate că e nevoie doar de un moment liniştit, departe de tot, un moment în care voi nascoci noi ambiţii şi zambetul va reveni în fortă. Nu ştiu exact, dar poate că uneori e mai bine să ne eliberăm de orice gând şi să nu mai încercăm să controlăm sau sa planificăm orice lucru. Fără planuri, fără raportări, fără definiiţii sau încadrări..doar zâmbet, linişte şi dorinţa de a întâmpina imprevizibilul fără prea multe precauţii. Poate că este nevoie doar de o decizie pe care o tot amânăm şi apoi lucrurile vin de la sine.

Spune-mi...

Îmi propun atât de multe lucruri…În acele momente simt că hotărârea este prietenă bună cu mine, simt că voi face exact ceea ce mi-am propus. Apoi apari tu, tu care nu te superi niciodată pe impulsivitatea sau pe deciziile mele radicale. Mă provoci şi îţi place să-mi demonstrezi exact contrariul, iar eu uit de tot ceea ce îmi propusesem. Apoi, 2-3 zile port acel zâmbet plin de plăcere, dar care nu se simte vinovat, în care nu se simte niciun regret pentru că iar am uitat. Spune-mi, cine esti, cum de încă mai ai răbdare? Spune-mi, oamenii se schimbă cu adevărat sau este doar o iluzie? Spune-mi, de unde dependenţa mea de frumos, dacă aceasta contravine tuturor deciziilor pe care le iau când sunt departe de tine, când îmi place să cred că nu mai ai nicio influenţă asupra mea?

Război sau pace?

Situaţii care ne plac, persoane în jurul cărora gravitează o marte parte din lucrurile pe care le facem, plăcere,o stare de comfort. Câteva zile frumoase, apoi câteva în care toate acestea intră în război cu conştientizarea faptului că poate ar fi mai bine să renunţăm. De cele mai multe ori pierdem fiecare bătălie a războiului respectiv şi chiar dacă ne dorim să renunţăm la el, când revin zilele de pace cădem în aceeaşi stare:”este frumos şi merită sa merg mai departe”. Când bătaliile devin mai furtunoase, luăm decizii, afirmăm că vom renunţa, pentru că nimic nu merită să ne consumăm atât de mult. Discuţii prelungite cu prietenii, întrebări, dorinţa de a lua măsuri. Apoi vin alte zile de pace, în care căutam o motivaţie pentru a uita de zilele de război. Totusi, aceste zilele de război îsi pun amprenta tot mai mult, încât treptat, farmecul zilelor de pace nu mai poate contrabalansa efectul lucrurilor care ne deranjează.

Război sau pace? Oare ce înclină balanţa? Dacă suntem conştienţi că nu poate exista pace fără război, cum decidem dacă le putem accepta pe amândouă? Dacă războiul devine din ce în ce mai aprig, cum găsim puterea pentru a pune capăt definitiv, mai ales atunci când credem că cea mai bună soluţie este să renunţăm şi totusi ne complacem în acea situaţie?

Domnule Motan

"Alice se întâlni cu Motanul la o intersecţie.
- Domnule Motan, aţi putea să-mi spuneţi pe ce drum să o iau?
- Aceasta depinde în bună măsură de locul în care intenţionezi să ajungi, răspunse Motanul.
- În ceea ce mă priveşte, îmi este indiferent..., spuse Alice.
- Atunci, fiecare drum este bun, răspunse Motanul.
-... numai să ajung totuşi undeva, încercă să explice Alice.
- Ah, dar vei ajunge, fără îndoială, spuse Motanul, dacă vei merge atât cât trebuie."(Alice in Tara Minunilor - Lewis Caroll)

Dacă astăzi v-aţi afla la acea intersecţie, ce aţi alege?

1. un drum pe care-l priviţi ca pe o provocare şi a cărui finalitate sunteţi dispuşi să o descoperiţi oricât de complicat se va dovedi?
2. un drum pe care sunteţi dispusi să-l încercaţi doar pentru a evada din monotonie, dar fără să conteze atat de mult ce descoperiţi pe parcurs?
3. un alt drum… pe care vă invit să-l descrieţi…

Intuiesc şi decid...

Când poate deveni intuiţia factor de decizie? De exemplu: există o situaţie roz, ceva de genul “prea frumos ca să fie adevarat”. Iniţial, tendinţa mea este de a cerceta această situaţie şi fară să încerc să caut motive pentru care să nu cred, ceva imi spune să nu o fac. Să nu cred, să încetez să mai fac parte din acea situaţie şi pur si simplu să spun pas. Apoi intervin alţi 2 factori: au mai existat situaţii similare, cand nu m-am bazat pe intuiţie, dar mai apoi s-a dovedit că dacă m-aş fi bazat ar fi fost mai bine. Cel de-al doilea factor: aş putea să fac şi de data aceasta abstracţie şi să continui lucrurile ca şi când nu exista acel sentiment. Dar, în acest caz, rămâne o barieră data de acel sentiment, care poate ar influenţa cursul lucrurilor. Hmmm…Deci, poate deveni intuiţia un factor de decizie? Poate deveni ea acel prieten apropiat care să ne sfatuiască atunci când suntem nehotaraţi într-o situaţie care ni se pare suspectă?