Hachiko- a dog’s story

Hachiko- a dog’s story, este ecranizarea unei poveşti reale petrecută în Japonia în prima parte a secolului XX. Hachi, câinele care şi-a aşteptat stăpânul mort în fiecare seară timp de nouă ani este un exemplu de devotament şi de dragoste pentru japonezi. Mai mult, japonezii au înaltat chiar şi o statuie în cinstea lui Hachiko.


Filmul prezintă povestea adevărată a unui câine Akita Inu, un câine cu totul deosebit care îşi găseşte singur un stăpân într-un mic orăşel american. Cainele este numit Hachiko dupa pandativul pe care îl purta la gât (un simbol care reprezinta cifra 8 in limbajul japonez; 8 – hachiko). Treptat, profesorul Parker (Richard Gere) îl îndrăgeşte pe acesta şi încearcă să îl dreseze.

Pentru că Hachiko nu era o rasă oarecare, profesorul nu va reuşi să-l dreseze, dar spre surprinderea lui câinele începe să-l urmeze în fiecare zi în gară. Surpriza este şi mai mare atunci când, seară de seară Hachiko se întoarce în gară cu câteva minute înainte de sosirea profesorului pentru a-l întâmpina. Într-o zi nefastă, profesorul suferă un atac cerebral şi nu se mai întoarce. Timp de 9 ani Hachiko merge zi de zi la staţia de cale ferată pentru a-şi întâmpina stăpânul, uimindu-i pe localnici prin devotamentul lui şi oferindu-le acestora o lecţie despre iubire şi compasiune. Pe parcursul aşteptării sale, Hachiko a atras atenţia călătorilor, a apărut chiar şi într-un ziar, iar cei de la gară primeau donaţii pentru ca să-i asigure mâncarea zilnică.

Filmul mi-a fost recomandat de mai multe persoane şi cred ca toţi iubitorii de animale vor fi impresionaţi de legătura care se stabileşte între Hachiko şi stăpânul său.

Dragoste contra cronometru...

Ce s-ar întâmpla dacă găsirea iubirii ar deveni o formalitate de când a fost inventat un dispozitiv revoluţionar numit Timer, care poate determina cu precizie momentul în care persoana ce îl poartă implantat în încheietura mainii îşi va întâlni sufletul-pereche? Când timpul afişat ajunge la 0 şi persoana respectivă îşi întâlneste alesul, există garanţie că nu este o alegere gresită şi că acea relaţie poate fi exact ceea ce îţi doresti. Totusi…un dispozitiv ne poate învăţa să simţim? Adica ok, a ticăit, ţi-a indicat persoana, dar suntem capabili să învăţăm să o iubim, sau pretindem că o iubim doar pentru că avem garanţie că este persoana pe care o aşteptăm?

Pentru unii timer-ul poate indica o perioada foarte lungă (10-14 ani), pentru persoane mai în vârstă timer-ul pare să nu se fi oprit nici chiar la 50-60 de ani, pentru alţii dragostea adevărată pare să fie doar la câteva luni distanţă. În oricare dintre aceste cazuri, ce aţi face? Aţi aştepta cu nerăbdare acel moment precis sau aţi considera că puteţi descoperi oricand dragostea fără ajutorul acestui dispozitiv?

Autosugestie, exactitate sau doar hazard ? Poate că pentru fiecare dragostea îşi face apariţia la momentul potrivit…şi acel moment nu trebuie cautat, vânat, ci doar savurat cu multă, multă intensitate. Cât despre garanţie…sunt convinsă că o simţim, fără să mai fie nevoie să o cercetăm.

Ideea acestui articol este inspirată din filmul Timer, al cărui trailer îl puteţi viziona aici. Vouă v-ar plăcea să existe un astfel de dispozitiv sau pur şi simplu, aţi avea încredere în ceea ce simtiţi?

Garanţii..

Unele situaţii sunt exact ceea ce par. Fără să existe îndoieli, fără să căutam motive ascunse, fără să simţim nevoia de a le cerceta. Ne bucurăm de ele şi atât. Din când în când, mai tragem linia şi vedem care sunt elementele care s-au acumulat. Ne dăm seama că avem încredere şi nu exista semne de întrebare.

Alte situaţii ne pun la încercare. De multe ori, acestea sunt interpretabile şi alegem să credem ceea ce vrem. Auzim mai mult decat ni s-a spus, căutăm înţelesuri ascunse, creăm scenarii şi în final alegem varianta cea mai convenabilă pentru noi.

În ambele cazuri, până unde poate merge încrederea pe care o acordăm? Avem încredere sau considerăm că avem, dar putem garanta pentru o persoană apropiată? Poate că la un moment dat am făcut-o, am garantat pentru o persoană pe care credeam că o cunoastem şi că nu are cum să ne dezămăgească. Totusi, s-a întâmplat exact contrariul. Cum restabilim încrederea? Ce ne determină să putem garanta pentru cineva? În ce se transformă această garanţie? Într-o încredere oarbă, mult prea subiectivă sau în dorinţa de a considera că o persoană nu ne poate dezamăgi, tocmai pentru că noi am garantat pentru ea?