Povestea lui niciodata...

Să nu te gândeşti nicio clipă că esti imună; aproape niciodată nu se întâmplă asta.

Niciodată nu e prea târziu pentru fapte nesăbuite; suntem neştiutori indiferent de vârstă.

Nu învăţam niciodată din experienţă; în acele momente de euforie uităm, experienţa devine o parte straină de noi.

Oricât de minunate ar fi lucrurile, oricât ne-am pregătit de bine, mereu va exista încă ceva care să ne surprindă, să ne zăpăcească şi să ne dea întreaga existenţă peste cap. Alteori niciodată devine acum şi este de-ajuns o clipă de spontaneitate pentru a descoperi acel moment de imprevizibil. Apoi vei vrea să crezi că aceste momente pot fi lăsate pentru niciodată şi că te poţi pierde într-o liniste pe care nu vei ştii să o defineşti. Din păcate, niciodată este mereu prezent ca un viitor din care ne place să facem parte, oricât de mult am nega. Afirmăm că niciodată nu o să mai alegem o cale complicată, dar cu toate acestea întotdeauna ne îndreptăm către ea, plini de nerăbdare.

Într-un moment de mustrare, conştiinţa mea mă ruga să nu mai îmbrăţişez ideea de niciodată. Mi-a spus că mi-a apreciat efortul, dar cu cât am vrut mai mult să mă agăţ de această ideea, lucrurile au ieşit tocmai invers şi niciodată a devenit prezent. În final, m-a rugat să nu mai uit povestea lui niciodată şi de fiecare dată să fac exact ceea ce simt, fără să mai raportez la timp, la momente, la niciodată...

Cannonball

MAC, MAC

Împreună cu 3 prieteni vorbeam despre furnizorii de servicii de internet şi despre cât de multumiţi suntem de calitatea internetului. Discuţia a ajuns la Ip-uri şi la MAC (Media Access Control address). Eu şi Rux ne uitam mirate una la alta, întrebându-ne din priviri ce o fi si acest MAC. Discuţia continuă, eu îi spun: acum 2 seri când am fost prin Herăstrau erau niste raţe şi aveau un MAC destul de plictisit, cred că de la caldură. Pe prieteni îi bufneşte rasul, se opresc şi încep sa ne spună că MAC este adresa fixă a plăcii de reţea şi încă vreo 2-3 amănunte despre misteriosul MAC. Foarte pasionaţi de aceasta adresă fixa, au început să se întrebe dacă poate fi schimbată şi daca ai voie sa faci asta. Noi ne priveam la fel de întrebătoare, moment în care Rux completează: “Cred că acestea sunt gâşte mutant pentru că raţele noastre nu pot face asta”.

MAC,MAC, uite asa pentru unii era tehnologie,iar pentru alţii doar nişte raţe simpatice. Şi dacă tot a venit vorba de raţe, mi-am amintit de verile în care mergeam la bunici, la Buzău. Acestia aveau raţe şi împreună cu fratele meu, obişnuiam să le dăm de mâncare şi mai tot timpul aveam grijă să le punem apă. Bunicul nostru glumea: “nu mai puneţi atâta apă la rate, că se îneacă”. Oare ce ar spune despre adresa fixă?

Tăcere...

Intenţii diverse regăsite într-o tăcere aparent egală cu o alta tăcere. Este tăcerea fiecăruia, plină de gânduri, de corectări, retrăiri. Demult, aş fi spus că este o tăcere în care îmi place să mă pierd, pentru că de fiecare dată mă făcea să revin mai puternic…Dar reveneam tot în tăcere, nu aveam nevoie de cuvinte, ci doar de trăire. Atunci, mă gândeam că a convorbi tăcând înseamnă să cuprind mai mult decât poate limbajul să spună. Acum, punctul de sosire pare să fi ramas limbajul, ca şi când doar el mă poate ajuta să mă fac înţeleasă. Şi totuşi…mi-e dor de un moment de tăcere, mi-e dor de priviri ce ştiu sa se înţeleagă şi de cuvinte liniştite. Sentimentul de a-mi dori să-ţi împărtăşesc orice întâmplare s-a pierdut, a rămas doar siguranţa tăcerii fiecăruia….Cum ar fi dacă cel mai bine ne-am înţelege doar în tăcere?

Happy place

Concediu invizibil

Dacă ar depinde de mine, după concediu trebuie să urmeze încă doua zile libere în care să mă împac cu gândul că iar trebuie să mă trezesc devreme, să ajung la birou…şi mai grav, să recuperez ceea ce aş fi făcut în săptămana iberă. Există şi o parte frumoasă, am avut de recuperat şi povestile şi pauzele de cafea la care am lipsit. Apoi, după ce am recuperat, ar mai fi necesare încă 2 zile libere, în care să-mi fac planuri pentru noul an, aşa cum îmi propuneam în fiecare an, atunci când reîncepea şcoala. Abia atunci entuziasmul poate reveni şi aş lăsa starea aceasta în urmă. Ce drăguţ ar fi un concediu pus pe şotii, aşa cu un zâmbet larg , care să lase starea de “mai vreau” în urmă. Acestea fiind spuse, săptămana aceasta mi-am luat un concediu invizibil şi încă sunt departe…cu gândul.

Voi cum aţi reintrat în ritm după concediu? Ce părere aveţi, există nostalgie de după concediu, când trebuie să revenim la lucrurile obişnuite?

Labirintul alegerilor

Dorinţe, amintiri, spaime şi bucurii compun labirintul în care adeseori mă pierd, mă regăsesc şi mă pierd din nou. În acele ore totul devine posibil, atât binele cât şi răul. Dar, un final aleg ca zâmbetul să învingă orice. E o alegere sigură, pe care o fac de fiecare dată. Când labirintul se complică şi am tentaţia să aleg acelaşi drum, îmi spun că deja am fost acolo, ştiu că nu este drumul potrivit şi că este timpul pentru o noua alegere. Poate va duce la acelaşi lucru, sau poate voi descoperi ceva cu totul special. Nu ştiu dacă este alegerea bună, dar îmi place să cred că şi cea mai banală alegere îşi are rostul ei. Iar, mai mult de atât, când ajung într-un nou punct al labirintului, trebuie să mă adaptez, nu să privesc în urmă sau să-mi doresc să revin, pentru că poate ar fi fost altfel...

Ce părere aveţi despre alegerile pe care le facem zi de zi? Există coincidenţe, alegeri bine gândite sau mai mult alegeri spontane, inedite? Credeţi ca indiferent de alegeri şi de drumul pe care îl urmăm în labirint, rezultatul poate fi acelaşi? Ieşirea din labirint este unică sau pot exista mai multe ieşiri?

God and Satan

Stop

Aproape întotdeauna, adevărul este la îndemână. De cele mai multe ori, devine un personaj din viaţa noastră. Încearcă să se afirme, învaţă să dea dovadă de răbdare, pentru ca într-o zi să fim capabili să-l luăm in seamă, să-l apreciem şi să-l lăsăm să ne influenţeze. Până atunci, noi alegem ce vrem să credem, iar uneori e mai confortabil să negăm adevărul, chiar dacă îl intuim şi suntem conştienţi de prezenţa lui.

Cum ar fi dacă am spune stop mai des, dacă am lua o pauză pentru a fi raţionali şi a vedea acest adevăr, la timp…? De fapt, la timpul în care începe să ne fie dor de noi, noi care ştiam să zâmbim şi care altădată ne simţeam mai împăcaţi cu noi insine? Cum ar fi dacă, această melancolie ar fi risipită de un simplu stop, un simplu moment de răgaz? Un stop care se intersectează cu adevărul, şi brusc redevenim noi …

De ce, dacă de multe ori adevărul este chiar faţa noastră, alegem să-l ocolim?