I'd Rather Dance With You

Elementul cheie...

Deseori, contextele sau presupusele relaţii dintre lucruri ne împiedică să vedem lucrurile înseşi. Le cunoştem doar într-o anumită privinţă, doar din punctul de vedere pe care vrem să-l alegem . La fel se întâmplă atunci când nu ştim de unde să luam un chip odată întâlnit pe stradă, chiar dacă suntem convinşi că-l cunoştem. Totuşi, ne lipseşte configuraţia potrivită şi acel element cheie. Tu ce element cheie vrei să alegi? Eu aleg înca o dată zâmbetul..un zâmbet care sa-ţi transmită dorinţa de cunoaştere, de înţelegere şi de dăruire.

Voi ce element cheie alegeţi în relaţiile cu cei dragi? Elementul cheie care poate face legătura între contexte, relaţii, presupuneri astfel încat să putem ajunge la armonie, elementul la care putem apela în orice moment care ni se pare dificil?

Oportunitate sau compromis?

Alegeri, compromisuri, decizii pe care le luăm…Indiferent că sunt raţionale sau impulsive, întotdeauna în spate rămân lucrurile la care renunţăm în favoarea acestora, sau astfel spus costul de oportunitate, care reprezintă cea mai bună şansă sacrificată.. De câteva zile, mă întreb care este costul de oportunitate în cazul unei relaţii? Sau poate că relaţia în sine este un cost de oportunitate pozitiv şi lucrurile la care renunţăm în cazul acesta sunt: singurătatea şi frustrările?

Să spunem că acea relaţie este frumoasă, dar necesită din ce în ce mai multe lucruri la care trebuie să renunţăm. Iniţial se renunţă pentru că părţile nu se cunosc atât de bine, sau pentru a se evita certuri. Dar până unde pot merge aceste compromisuri? Ce se întâmplă cu costul de oportunitate? Ce facem daca acesta începe să însumeze din ce în ce mai multe lucruri care ne caracterizau sau lucruri care ne-ar fi ajutat să ne dezvoltăm în relaţia respectivă? Dacă toate aceste compromisuri reprezintă îngrădiri, iar costul de oportunitate înseamnă libertate, ce înclină balanţa în favoarea compromisurilor, pentru care de multe ori este mai simplu să optăm?

Voi ce credeţi? Există cost de oportunitate în relaţii sau chiar relaţia este un cost de oportunitate care cântăreşte mai mult decât compromisurile pe care suntem nevoiţi să le facem?

Not as we...

Dragoste contra cronometru...

Ce s-ar întâmpla dacă găsirea iubirii ar deveni o formalitate de când a fost inventat un dispozitiv revoluţionar numit Timer, care poate determina cu precizie momentul în care persoana ce îl poartă implantat în încheietura mainii îşi va întâlni sufletul-pereche? Când timpul afişat ajunge la 0 şi persoana respectivă îşi întâlneste alesul, există garanţie că nu este o alegere gresită şi că acea relaţie poate fi exact ceea ce îţi doresti. Totusi…un dispozitiv ne poate învăţa să simţim? Adica ok, a ticăit, ţi-a indicat persoana, dar suntem capabili să învăţăm să o iubim, sau pretindem că o iubim doar pentru că avem garanţie că este persoana pe care o aşteptăm?

Pentru unii timer-ul poate indica o perioada foarte lungă (10-14 ani), pentru persoane mai în vârstă timer-ul pare să nu se fi oprit nici chiar la 50-60 de ani, pentru alţii dragostea adevărată pare să fie doar la câteva luni distanţă. În oricare dintre aceste cazuri, ce aţi face? Aţi aştepta cu nerăbdare acel moment precis sau aţi considera că puteţi descoperi oricand dragostea fără ajutorul acestui dispozitiv?

Autosugestie, exactitate sau doar hazard ? Poate că pentru fiecare dragostea îşi face apariţia la momentul potrivit…şi acel moment nu trebuie cautat, vânat, ci doar savurat cu multă, multă intensitate. Cât despre garanţie…sunt convinsă că o simţim, fără să mai fie nevoie să o cercetăm.

Ideea acestui articol este inspirată din filmul Timer, al cărui trailer îl puteţi viziona aici. Vouă v-ar plăcea să existe un astfel de dispozitiv sau pur şi simplu, aţi avea încredere în ceea ce simtiţi?

Shiny happy people...

Scuza iubirii..

Gânduri alandala, gânduri ce se ştiau ancorate în realitate şi singurul lor efect era zâmbetul pe care-l purtai. Gânduri care te fac să-ţi dai seama că ai atins un grad de maturitate care te face să accepţi şi să ştii să rezolvi lucrurile mult mai uşor. Cam cum sunau aceste gânduri? Le ascultam o dată cu tine si înţelegeam că scuza gesturilor de doi lei nu există, poate doar cheful de a accepta că cel mai adesea oamenii au scăpări. Dacă ne gândim mai bine, nici scuza iubirii nu există, ci doar faptul că de cele mai multe ori închidem ochii, ca şi când nu observam multe lucruri.

Poate că ceea ce aş fi vrut să-ţi spun era că îmi place senzaţia pe care o am când te scuzi, când te iert, desi amândoi ştim că asta se întâmplă doar pentru ca încă mai am dispoziţia de a te asculta. Ţi-ai pledat cazul şi de aceasta dată, concluzia mea fiind ca orice poate să fie o scuză bună atât timp cât încă suntem dispuşi să credem. Poate că scuzele nu există, ci doar motivaţiile pe care noi le găsim pentru a crede în cuvintele care îmbracă forma unor scuze.

Oh no!

Un weekend frumos!

Jocul cu timpul…

Ai fi vrut să ştii ce urmează să se întâmple, dar trebuia să aştepţi. Era o aşteptare dulce, în care îţi plăcea să-ţi repeţi că merită să fii mai atent la ceea ce ţi se transmite, pentru că în felul acesta poţi să înveţi să surprinzi şi să cunoşti. . Era nevoie să laşi timpul să lucreze, pentru că el devenise partenerul care juca de cealaltă parte a mesei. Timpul are în mană toate cărţile din pachet, tu trebuie doar să inventezi jocurile care te vor face să extragi o parte din cărţile pe care ţi le doresti. Ce carte ai vrea să extragi? Cât de mult eşti dispus să ai răbdare? Care va fi jocul tău de data aceasta?

Ce credeţi? Uneori timpul poate fi mai mult decât un pansament şi poate lăsa la suprafaţă doar gândurile frumoase, iar orice altceva se poate pierde în pachetul de cărţi şi acea carte să nu mai fie extrasă niciodată? Sau jocurile se repetă, peste un timp cartea este din nou extrasă şi singura senzaţie care rămâne este că ne-am întors exact la ceea ce încercam să evităm?