Love me if you dare...

Un moment în care îţi doreşti nespus de mult un lucru…Totuşi, iei în vedere doar posibilitatea că nu se va întampla. Iţi spui că orice ar fi, poate ca pur şi simplu nu este să fie. Brusc, vine un moment în care eşti luat prin surprindere şi imposibilul devine posibil. Poate că nu a fost niciun moment imposibil, dar ai preferat să fii sceptic, să nu vrei să crezi, să nu vrei să te amăgeşti sau să speri. Momentul se consumă, îţi stârneşte un zâmbet imens, dar în acelaşi timp dă naştere unei alte dorinţe. Dar, iar nu vrei să crezi sau să faci ceva pentru ca lucrurile să fie posibile.

Când începem să credem într-o persoană? Când încetam să ne mai calculăm fiecare mişcare? Când putem să renunţăm la orgoliu şi să facem exact ceea ce simţim, făra a încerca să mai cântărim care dă mai mult? Până la urmă…cum rămâne cu spontaneitatea? Nu asta înseamnă sa iubeşti: să fii liber să arăţi ceea ce simţi în orice moment şi mai ales să îndrăzneşti să fii tu?

Limite...

Uneori lucrurile pot fi mai mult decât complicate…De ce să nu acceptăm acest lucru şi să ne irosim timpul trasând tot felul de limite? Limita dintre posibil şi imposibil, limita dintre agonie şi extaz, limita dintre interior şi exterior, limita dintre X şi Y, limita dintre ceea ce vreau şi ceea ce trebuie să fac, limita până la care sunt dispus să merg. Până la urmă care este rolul acestor limite? Sunt limite constructive? Ne ajută să nu ajungem în acelaşi punct de impas? Sau sunt limite de care uităm complet în momentul în care ne ciocnim cu realitatea? Oare putem ajunge prinşi între limite?