Singurătate

De multe ori, o parte din noi spune că cea mai groaznică condamnare este singurătatea. Singurătatea pe care o râvnim în unele momente în care ne simtim captivi în atenţia altor persone, poate deveni atât de păcălitoare şi apăsătoare. Singurătate ce devine cu atât mai groaznică atunci când suntem înconjuraţi de o mulţime de persoane, dar ne simţim mai neînţeleşi ca niciodată şi începem să ne întrebăm cum am ajuns acolo. Poate că am lăsat să treacă pe langă noi atâtea ocazii, poate că ne-am fixat niste standarde mult prea înalte sau poate că pur şi simplu am refuzat să fim atenţi. Poate că trăind cu iluzia a ceea ce am putea avea, am căzut în propria capcană şi am învitat singurătatea să ni se alăture în zbuciumul nostru interior.

De multe ori preferăm să nu recunoaştem această singurătate. Mai mult, din teamă şi din dorinţa de a scapa de ea ne aruncăm în relaţii şi treptat ajungem la singurătate în doi. Totusi, de ce de multe ori nu încercăm să trecem peste această stare şi să ajungem să avem încredere că o putem alunga? Chiar dacă uneori singuratea este inevitabilă, nu înseamnă că trebuie sa renunţăm, că trebuie să o lăsăm să se cuibarească mai mult în sufletele noastre, ci că poate uneori e indicat să o întâmpinăm cu zâmbetul pe buze şi cu gândul că dacă vrem cu adevărat să lăsăm pe cineva să ne cunoască şi să ne înţeleagă, vom reuşi.

Voi de ce vă temeţi cel mai mult?

Conştiinţă...

Hmmm…până la urmă ce este conştiinţa? Să fie oare rodul temperamentului, al caracterului sau doar un punct de vedere în faţa problemelor? Sau poate este rodul educaţiei, al tradiţiei sau al influenţei unei persoane?

Poate că astăzi conştiinţa spune cutare lucru. Peste o lună, va spune altceva. Poate că nu trebuie să generalizăm, poate ca trebuie doar să o considerăm un prieten bun ce se consultă cu intuiţia înainte de a ne transmite un gând, care mai târziu ajunge să nu ne mai dea pace. E ca şi cum uneori ar vrea să ne apostrofeze: “ţi-am spus eu”, noi vom zâmbi şi ne vom spune că dată viitoare vom avea mai multă încredere şi vom face mai des apel la conştiinţa. În fond, aceasta se dezvoltă şi învaţă în acelaşi timp cu noi.

Prietenii indispensabile...

Acum timpul se întorsese şi acele puţine clipe petrecute împreună îi reveneau încărcate de dor..Crezuse într-o prietenie indispensabilă. Ar fi vrut să-i cunoască fiecare zâmbet, fiecare trăire, ar fi vrut să se modeleze în funcţie de tot ceea ce şi-ar fi dorit să fie împreună. Era fascinată de faptul că se simţea capabilă de orice lucru frumos. Credea cu tărie în ceea ce simtea şi ştia că nu are nevoie de altceva pentru a reuşi să fie completarea pe care el o dorea.

Primul impas, prima deziluzie, prima rupere..Toate sunt suficiente pentru a realiza că uneori prieteniile indisensabile de care ne agaţăm cu atatâ pasiune, sunt doar rodul acelei părţi din noi care îşi doreşte să iubească, să dăruiasacă, să fie totul. Din păcate totul nu există...Când ieşim din sfera de influenţă a celuilalt, de cele mai multe ori ne dăm seama ca sentimentele noastre se domolesc, încât uneori chiar uităm sa ne mai gândim sau să mai încercăm să surprindem persoana respectivă. Oricât de mult ne implicăm într-o relaţie sau prietenie, de multe ori gradul de independenţă domină gradul de dependenţă faţă de acea persoană. Ne simţim atat de apropiaţi şi de fascinaţi, dar ce ne face să fim siguri că nu putem renunţa?

Astfel..credem în prietenii indispensabile, până la primul moment de evadare. Atunci, imaginile se derulează, zâmbim cu gândul la senzaţiile de atunci, dar ne dăm seama că dependenţele nu-şi au locul. Aşa ca dacă încercăm să uităm ceva sau pe cineva, totul vine de la sine, cum au venit şi sentimentele care ne-au tulburat pentru puţin timp. Ajungem să fim chiar surprinşi când descoperim că lucrurile pe care nu le credeam posibile s-au întâmplat atât de simplu, fără să fie nevoie de ajutorul nostru. Poate doar de cateva linii trasate la început, care apoi se dezvoltă fără prea multe gânduri sau frământări.

Voi ce credeţi? Există prietenii/relaţii/sentimente indispensabile? Cam cât de mult ne implicăm într-o prietenie cu adevărat? De multe ori o facem mai mult pentru noi sau pentru celălalt?

Imaginaţie...

Pasiune, entuziasm, dorinţă, imaginaţie, un tumult de sentimente care de cele mai multe ori apare în corelaţie cu o persoană faţă de care ne simţim atraşi, o persoană care ştie să ne provoace astfel încât doza noastră de entuziasm să devină mai accentuată. Genul de provocare incitantă, în care imaginaţia încearcă să surprindă prin gesturi care duc la o apropiere mai mare. Imaginaţia învaţă să înţeleagă dorinţele celuilalt, învaţă să îmbrace forma unor lucruri profunde, al lucrurilor care rămân, indiferent de ce se va întâmpla peste un timp. Lucruri frumoase, care mai târziu se transormă în gânduri care readuc un zâmbet.

Imaginaţia sunt eu, imaginaţia ascunde dorinţa, sentiment. Imaginaţia ţine loc de toate cuvintele de care nu am nevoie. Imaginaţia este colacul de salvare în orice moment de plictiseală sau de impas şi învaţă să fie cât mai spontană.

Voi cât de mult vă folosiţi de imaginaţie? Credeţi că dacă facem cât mai des apel la ea, reuşim să păcălim monotonia? Dacă imaginaţia este alimentată de cunoştinţele pe care le acumulăm în timp, putem fi mereu inventivi sau uităm să mai surprindem prin imaginaţie?

Joaca de-a detectivul

Scenarii, supoziţii, variante optimiste şi variante pesimiste. De multe ori, în realitatea frumoasă pe care o trăim, apar gânduri fugare, suficient de puternice încât să zdruncine puţin echilibrul pe care credeam că îl stabilisem până în acel moment. Alteori sunt gesturi sau întrebări care ni se par suspecte. Părăsim puţin acea realitate şi ne transformăm în mici detectivi. Primul gând este: “mi s-a părut, nu am de ce să îmi fac griji”. Dar ce facem atunci când intuiţia ne spune că este mai mult decât vrem noi să credem, că este cazul să punem nişte întrebări?

Revenim la muncă de cercetare şi încercăm să punem frânturile pe care le avem, cap la cap. Ajungem la o concluzie, pe care de cele mai multe ori avem curaj să o spunem. Înfruntăm cealaltă persoană şi încă aşteptăm explicaţia care credem că ni se cuvine. O explicaţie fâstâcită, ce intră şi ea în conflict cu datele iniţiale ale problemei. Suntem mai nedumeriţi şi concluzia care este la îndemână îmbracă forma unei afirmaţii de genul: “nu vreau să mai ştiu nimic”.

Gândul acela, problema care rămâne nelamurită chiar ajunge să ne dea pace? Sau ne transformăm în nişte detectivi care preferă să-şi facă treaba doar pe jumătate? Poate că joaca de-a detectivul este amuzantă, deconectantă, ne face să nu exagerăm lucrurile atat de mult. Dar cum rămâne cu intuiţia? Ea persistă, îti spune să nu laşi lucrurile nelămurite. O putem ignora? Putem să acceptăm un bagaj format din lucruri nelămurite, îndoieli care mai apar uneori în peisaj? Avem încredere în intuiţia noastră sau într-o explicaţie care pare destul de departe de adevăr?

Un alt zâmbet

Un mesaj simplu, câteva cuvinte grăbite care nu ştiau ce să-mi transmită. L-am recitit, dar nu conta. Tot ce simţeam era zâmbetul care se afla dincolo de cuvinte. Tu ştiai că mă va bucura şi că îmi voi însuşi acel zâmbet…

Dacă ne oprim o clipă şi lăsăm orice activitate deoparte, ne putem da seama că ştim atât de multe lucruri care îi pot face pe cei din jur să zâmbească. Lucruri care ne sunt la îndemână, lucruri mărunte. Depinde doar de noi să le facem, să le dăruim un zâmbet, să le înseninăm ziua. Şi pentru asta de cele mai multe ori nici nu avem nevoie de cuvinte, fiind suficient să existe dorinţa. Iar pentru o zi atât de mohorată, mi-aş dori să circule o barcă din care cineva să împartă multe zâmbete şi să ajungă exact acolo unde este mai multă nevoie de ele. Pentru fiecare va fi un alt zâmbet, care va ţine loc de cuvinte şi de gânduri; va fi plin doar de imaginaţie. Zâmbetul vostru ce spune?

Aer magic

Hmmm…se întâmplă ceva ciudat. Încerc să fiu atentă la ceea ce fac, dar gândul îmi zboară aiurea. Cifrele parcă au început să danseze, ca şi când nici ele nu mai au astâmpăr. Tastatura pare să devină din ce în ce mai neascultătoare, iar eu devin din ce în ce mai visătoare. Mă gândesc că plouă, la un moment cu tine, la o salata care parcă îmi face cu ochiul, la ceva frumos, care îmi dă o stare de confort. Cred că aerul condiţionat este de vină. Când ies din birou, gândurile dispar, eu îmi aduc aminte ce am de făcut şi totul revine la normal. Poate că aparatul de aer condiţionat este pus pe şotii, ca şi când are un aer magic, care îmi induce o stare de visare. Sau poate eu visez aer magic! Vi se întâmplă şi vouă?

Trebuie să…

De cele mai multe ori impulsivitatea se face simţită, decide pentru noi. Când ea ia o pauză, intervine şi nehotarârea. Mai târziu, medităm la acea situaţie: “hmmm, poate că putem să…” sau “ar fi fost cazul să”…Sunt multe lucruri la care nu ne gândim pe moment, dar cred că întotdeauna trebuie să avem în vedere să:

Să iubim;
Să râdem;
Să zâmbim;
Să avem încredere în noi;
Să ascultăm şi sa învăţăm;
Să avem opinii,idei;
Să mai şi visăm uneori;
Să fim sinceri;
Să fim prieteni;
Să fim noi înşine.

Cred ca acestea sunt lucrurile care pe mine m-ar facea să zâmbesc, să fiu mai optimistă, să privesc provocarile cu mai multă încredere.. Voi ce aţi mai adăuga la această listă?