Uneori, acceptăm roluri în care nu ne-am fi vazut, roluri despre care afirmăm că nu ne caracterizează. Dar, cântărim factorii interiori și învătăm să ne adaptăm situatiei. Poate că uneori ne simtim chiar mai provocati decât într-un alt rol care ar fi coincis cu ceea ce ne-am dorit.
Treptat se dovedesc roluri în care imaginatia este antrenată de dor, iar impulsurile nu mai pot fi controlate, ci doar exteriorizate. Zâmbetele oferă mai mult farmec fiecărei scenete, întrebările despre ce va urma se contopesc cu dorinta de a avea o interpretare sinceră, al cărui efect să persiste..
Dar ce facem, când aparent rolul se sfârșește? Zâmbim, gândindu-ne că a fost o experientă frumoasa sau încercăm să cream o continuare, care poate va presupune un alt rol pentru care initial nu ne potrivim...Păstrăm gustul acelui moment de glorie sau ne încredem în intuitie, care ne îndeamnă să reluăm pentru că este posibil ca acea continuare să fie și mai frumoasă?
Pană la urmă, cum ieșim din scenă?
