Ritm alert

Mai în glumă, mai în serios, seara trecută i-am propus fratelui meu să iesim să alergăm. Toate bune şi frumoase, ajungem în parc şi hai să alergăm, că doar de asta am ieşit. Distrată, dupa o zi destul de agitată, deja mă gândeam că nu o să rezist prea mult. Deja îl auzeam pe fratele meu făcând glume pe seama mea, dar mă consolam cu ideea că tot am facut ceva miscare până în parc. Ştiu, am ruginit. Poate pentru că în liceu niciodată nu mi-a placut proba de rezistentă. Adică, mai degrabă încerc să rezist dacă fac lucrurile din placere, decât să le fac pentru că trebuie.

Pornim noi încetişor, rezist cât rezist, dar când măreşte ritmul deja simt că nu, nu mai pot. Îmi spune că ne vedem la scări şi işi vede de alergat. După ceva timp, în care recunosc că am şi mers, ajung într-un final la scări. Pană acolo, mă tot gândeam că alerg cam dezechilibrat şi că în mod sigur mă plictisesc repede, mai ales dacă sunt singură. La scări, fratele meu mă privea râzând şi m-a anuntat că văd eu în câteva moment ce înseamnă alergat. Am început cu coboratul şi urcatul scarilor în două reprize, apoi alergat, în ritmul meu. Aşa , nu mai aveam de ce să mă plang că nu-mi place să alerg singură. Cert e că de fiecare dată când dădeam să mă opresc, nu mă lasa. Hai, hai aleargă, fortează-te putin! La ultima tură, m-a păcalit, a spus că mergem până în capăt alergând şi apoi pornim încet spre casă, dar iar m-a pus să alerg. A fost distractiv, mai ales când mi-am dat seama că am alergat destul de mult. Iar partea frumoasă este ca azi nu am febră musculară şi mi-am propus ca până când se face vreme de role să mai repet experienţa.